Interviuri

„Este bine ca prima zi de sport să coincidă cu prima zi de concediu“

/
„Este bine ca prima zi de sport să coincidă cu prima zi de concediu“

Medicul Alin Popescu spune că perioada când suntem în vacanţă este ideală pentru a intra în ritmul unei vieţi din care sportul să facă parte cu regularitate.

Unde altundeva putea decurge interviul cu coordonatorul medical de la Federaţia Română de Rugby, Alin Popescu, dacă nu în locul unde se simte cel mai bine şi pe care l-a numit în treacăt „acasă”: Federaţia Română de Rugby. Coincidenţa face că anul acesta se împlinesc zece ani de când medicul Alin Popescu a îmbrăţişat specialitatea de medicină sportivă. Dintr-un soi de neastâmpăr (pe care i l-am recunoscut imediat) care nu i-a permis să stea toată ziua în cabinet, mărturiseşte. Şi tot zece ani se fac de când s-a îndrăgostit iremediabil de sportul cu balonul oval.

„Unul dintre cele mai frumoase sporturi”, spune el. Însă nouă ne-a răspuns însufleţit la întrebări care privesc tot felul de alte sporturi, tot mai diverse în România, a observat interlocutorul nostru. Am discutat despre precauţiile pe care trebuie să ni le luăm înainte de a începe să practicăm o formă de mişcare, despre importanţa sportului şi dietei în procesul de slăbire, dar şi despre creşterea copiilor în cultul jocului în aer liber şi, mai târziu, al practicării unui sport. Şi pentru că era o dimineaţă plăcută de vară, ne-am mişcat şi noi pe parcursul interviului. Cât de organizat am putut.

„Weekend Adevărul”: Cum de v-aţi specializat în medicină sportivă?

Alin Popescu: Am terminat Facultatea de Medicină în anul 2000, la Universitatea „Carol Davila” din Bucureşti. Mi-am făcut stagiatura, care la momentul respectiv era obligatorie, la Spitalul „Grigore Alexandrescu” şi, în noiembrie 2001, am trecut examenul de rezidenţiat. În urma acestui examen, am fost al doilea din ţară care a ales specialitatea de medicină sportivă. Am tot respectul pentru cei care lucrează în cabinet. Însă nu era pentru mine cabinetul, simţeam nevoia să evadez. Ţin minte că am fost la un congres mondial de medicină sportivă la Budapesta, în primăvara lui 2002, şi atunci am avut aşa, o revelaţie, că medicina sportivă este extrem de ofertantă. Simţisem lucrul ăsta şi la Bucureşti, şi în orele de cabinet, dar atunci, la Budapesta, am simţit: „Domnule, chiar merită să fac asta! Asta e!”. Deşi eram rezident, am încercat să caut un loc în care să-mi exercit abilităţile.

Daţi consultaţii de medicină sportivă şi la câteva clinici, în afara Federaţiei de Rugby. Ce fel de persoane vă solicită serviciile?

Există mai multe categorii de pacienţi. Mai întâi sportivii, profesionişti sau amatori. Din categoria sportivilor profesionişti, cei mai frecvenţi sunt cei din zona tenisului, dar şi din zona dansului sportiv şi a artelor marţiale. Apoi, mai există persoanele care vin pentru probleme ce ţin de traumatologie, care au avut accidentări mai demult, dar vin pentru o a doua opinie sau ca să vadă cum să revină la sport. Din categoria sportivilor amatori care vin la mine, cei mai mulţi fac tenis, alergare şi schi. Astea sunt sporturile care sunt mai frecvente la populaţia neprofesionistă şi unde practicanţii solicită consultaţii în sistemul privat. Tot la categoria traumatologie, mai vin la mine cei care au o problemă în acut. O altă categorie, care pe mine mă bucură şi care mi se pare că ar fi într-o anumită creştere, este categoria celor care vin pentru un stil de viaţă sănătos, pentru a afla ce-i bine să mănânce. Sunt oameni care lucrează în corporaţii şi care nu au şansa ca, la 10 dimineaţa, să fie pe un teren verde. Sunt oameni închişi în nişte birouri 10-12 ore zilnic, care stau pe scaune neadecvate, care au birouri joase.

De ce este indicat să mergem la medic înainte de a ne apuca să facem un sport?

Să ne verificăm starea de sănătate. Putem merge la medicul de familie, pentru o tensiune arterială, pentru lucrurile mari, dacă ne apucăm de un sport de plăcere. Dacă sportul de plăcere trece în zona semiprofesionistă şi ne gândim la maratoane, la activităţi care presupun efort fizic mare, eu îi sfătuiesc pe viitori sportivi să solicite o consultaţie de medicină sportivă.

Cum se explică, totuşi, că sportivi, care se presupune că sunt verificaţi şi apţi pentru a face efort susţinut, fac infarct pe teren?

Nu vă închipuiţi acum că, în cazul sportivilor, controalele medicale sunt complete, totale, că nu scapă nimic. Sunt nişte controale de rutină. Se fac teste de efort, dar nu este obligatoriu să iasă chiar atunci ceva. Pe de altă parte, rata de deces este foarte mică la acest nivel de activitate, doar că astfel de evenimente sunt extrem de mediatizate.

Care ar fi câteva reguli esenţiale înainte de a ne apuca de o formă de mişcare în cadrul unui program?

Depinde în primul rând ce ne dorim. Una este să înoţi 40 de minute pe săptămână sau să joci badminton o oră la două săptămâni şi alta este să ai o activitate oarecum susţinută. În al doilea rând, depinde foarte mult de tipul de sport, pentru că există sporturi în care rigorile de echipament sunt mai mari şi sporturi în care rigorile acestea sunt mai reduse. Al treilea lucru, pe care pacienţii îl uită de multe ori, ţine de vârstă şi de greutatea corporală. Din punctul ăsta de vedere există diferenţe şi, deşi e bine să dăm sfaturi la modul general, eu, ca medic de medicină sportivă şi ca părinte a doi copii, insist foarte mult pe a individualiza lucrurile. Însă sunt şi lucruri generale de care trebuie să ţinem seama: trebuie să ne încălzim înainte de efortul fizic, trebuie să avem o încălţăminte adecvată, trebuie să facem sport pe o suprafaţă adecvată. Dincolo de aceste lucruri, există fineţuri pe care le reglezi din mers. Nu în ultimul rând, primele şedinţe, în măsura în care se poate, ar fi de dorit să fie făcute sub supravegherea unui antrenor, pentru că este bine să pornim cu dreptul şi să facem efort gradual.

Care sunt orele când organismul suportă cel mai bine efortul fizic susţinut?

Dimineaţa, în intervalul 9-12, şi după-amiază, în intervalul 16-18.30. Din păcate, sub presiunea fantastică a unui orar de muncă din ce în ce mai aglomerat, activităţile de genul acesta sunt împinse undeva, seara târziu. Unii mă întreabă: „E vreo problemă dacă mă duc la sală de la 10 la 11 seara?”. Nici nu ştiu cum să răspund, pentru că, pe de o parte, e bine că omul se duce la sală, dar, pe de altă parte, la 11 seara, după ce te întorci de la sală, n-ai o stare bună să te duci la culcare. Sau: „Pot să mă duc dimineaţa, de la 6, la sport?”. Da, este mai bine dimineaţa devreme decât seara târziu, dar nu poţi spune că intervalul ideal este de la 6 la 7 dimineaţa. Din păcate, puţini oameni reuşesc să facă lucrurile astea la modul ideal. Eu îi sfătuiesc pe cei care nu au mai făcut activitate fizică de mult timp ca prima zi când fac sport să coincidă cu prima zi de concediu. În concediu, în două-trei săptămâni, putem intra într-un anumit ritm. Când te apuci de făcut o formă de mişcare, ai nevoie de o anumită concentrare, iar faptul de a coincide cu prima zi de concediu îţi asigură un start bun.

De câte ori pe săptămână să facem sport?

Ideal ar fi să facem mişcare de cinci ori pe săptămână, câte 45 de minute pe zi, iar zilele de pauză să nu fie consecutive. Am observat că există obiceiul să se ia pauză sâmbăta şi duminica, deşi, culmea, în mod normal, în zilele astea ar trebui să fim cel mai activi.

Duminica, multe săli sunt închise.

Dar există activităţile în aer liber, mai ales acum, pe perioada verii. Acuma, văd că şi la noi sporturile practicate au început să se diversifice. Au venit la consultaţie la mine doi jucători accidentaţi în timpul jocului de cricket. Săptămâna trecută a venit la cabinet un domn operat în zona genitală, care voia să ştie când poate să reia golful. Avea turnee. Numărul de sporturi practicate este mult mai mare decât cel care se crede la o vedere superficială.

Aceşti sportivi reprezintă, totuşi, o minoritate.

Da, e adevărat, dar vin şi ei cu problemele lor şi pentru mine e o bucurie, pentru că încarcă aşa panoplia sporturilor din România. Eu cred foarte mult că, aşa cum există o diversitate culturală, o diversitate religioasă, este sănătoasă social şi diversitatea asta a sporturilor. Până la urmă, sportul trebuie să fie un act plăcut, voluntar, dar şi un act din care societatea trebuie să câştige.

Revenind la lucrurile pe care ar trebui să le ştim înainte de a începe să facem sport. Bem sau nu bem apă în timpul orei de la sală?

Da, bem, hidratarea este indispensabilă. Mai bune decât apa sunt lichidele de rehidratare, pentru că ele conţin, în afară de apă, glucoză şi minerale pe care le pierdem prin transpiraţie. Consider că apa reprezintă doar o treime din ce-am avea nevoie. Formula acestor soluţii de rehidratare, indiferent de numele pe care îl poartă, este foarte apropiată de formula transpiraţiei. Analiza transpiraţiei umane a dus către formula acestor băuturi.

Dar cei care vor să slăbească, pot bea şi ei astfel de lichide de rehidratare?

De ce nu?! Oricum, cei care vor să slăbească trebuie să-şi facă o balanţă calorică, să vadă intrările şi ieşirile calorice. 500-700 ml de lichid caloric nu le strică socotelile în condiţiile astea. Nu trebuie să fie prea drastici cu chestia cu caloriile. Mai degrabă trebuie să fie atenţi la alte aspecte: la respectarea programului de masă, la faptul că alimentele trebuie cântărite, pentru că eu nu cred că există dietă dacă în bucătăria personală nu există un cântar de alimente, la faptul că ar fi bine, cel puţin pentru primele trei-patru luni, să ţină un jurnal alimentar. Dacă avem un jurnal alimentar, ne putem da seama şi singuri de eventualele greşeli care au survenit.

Ce să mâncăm înainte de a merge la sală pentru a nu ne simţi greoi, dar să avem totuşi energie? Cu cât timp înainte?

Este bine să mâncăm cam cu o oră jumătate – două înainte de sport, iar după, cam undeva, la o oră. Însă dacă avem o masă consistentă, este bine să aibă loc cam cu trei ore înainte. Am observat că persoanele care fac sport regulat, după 6-8-10 luni, îşi cam simt organismul, s-au cam autoreglat.

Ce înseamnă masă consistentă?

Vă dau chiar exemplul de la naţionala de rugby. La prânz, au pulpe de pui, piept de pui sau de curcan, paste fără sos, cu parmezan ras, cu un sos de roşii curat, nu ketchup, fructe, batoane musli. Adică o masă totuşi consistentă, deşi nu cu ciorbe sau cu mai ştiu eu ce ciulama ori chestii greu digerabile. Bine, la sportivii amatori, lucrurile sunt ceva mai laxe. Se merge de obicei pe o friptură, un baton de cereale -care au un aport de nicio sută de calorii, unele dintre ele – un fruct, depinde.

“Trebuie să ne cumpărăm o ţinută adecvată pentru sportul respectiv. Mă gândesc la pantofi de sport, la echipament de protecţie pentru ciclişti. Şi aici, din punctul meu de vedere, nu prea merită să faci economie.”

“Sporturile practicate la noi au început să se diversifice. Au venit la consultaţie la mine doi jucători accidentaţi în timpul jocului de cricket.”

„Am împlinit 30 de ani în cantonament, cu echipa”

În rugby cum aţi ajuns?

Pot să spun că tăticul meu în sport este Pierre de Hillerin (n. r. – cercetător în cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport), cu care m-am întâlnit la Budapesta. În gară, la o bere, i-am spus: „Domnule, ajută-mă, vreau să fac şi eu ceva”. Eram la început, n-aveam relaţii. I-am dat o listă cu sporturi care m-ar fi interesat, clar rugby-ul nu era pe listă, voiam să fie în sală, să nu plouă. Aveam 28 de ani. Nu credeam că o să intru în rugby. La două săptămâni, mă sună Pierre: „Doctore, ţi-am găsit la un bun prieten al meu o superposibilitate de a dezvolta treaba asta!”. Prietenul se numea George Straton, ulterior chiar preşedinte al Federaţiei de Rugby, care la momentul respectiv dezvolta un proiect foarte frumos în zona sportului cu balonul oval, la Gura Humorului, în judeţul Suceava. M-am dus la om, îmi aduc aminte ca acum, era sfârşit de mai – început de iunie, mi-a zis: „Dacă vrei, poţi să începi la Gura Humorului”. „Când?”, am întrebat eu. „Când vrei, dar nu mai târziu de poimâine.” Deşi locuiam în Bucureşti, am plecat la Gura Humorului un an de zile şi tot acolo am făcut joncţiunea cu lotul naţional de juniori. Am mai avut un an de tineret şi, la 1 ianuarie 2004, am devenit cel mai tânăr medic al echipei naţionale de seniori. În momentul când am fost numit, aveam 30 de ani neîmpliniţi. Am împlinit 30 de ani chiar în cantonament cu echipa. Am avut patru ani de echipă de seniori, am început să pricep sportul ăsta, care din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai frumoase sporturi, alături de hochei, de handbal şi de polo.

De ce credeţi asta?

Sunt nişte sporturi de echipă, de contact, în care nu prea poţi să ai surprize. De aceea campioanele mondiale sunt aceleaşi, de aia nu poate să iasă Grecia campioană europeană, cum s-a întâmplat la fotbal. Acolo unde există o diferenţă de valoare clară, nu există nicio şansă de surpriză. În 2007, după Cupa Mondială din Franţa, care pentru mine a fost un eveniment sportiv extraordinar, în care a fost mult de muncă şi în zona medicală, începând cu ianuarie 2008, am devenit chief officer, un fel de director medical la Federaţia Română de Rugby. Am avut parte de altă experienţă în zona de coordonare. De atunci răspund de tot ceea ce înseamnă activitate medicală, activitate antidoping, de tot ceea ce înseamnă turnee organizate în România de IRB (International Rugby Board) sau de către Federaţia Română de Rugby şi lucrurile s-au legat organic.

În procesul de slăbire, succesul e dat 49% de sport şi 51% de dietă

„Weekend Adevărul”: Văd multă lume care aleargă în parc, pe asfalt. Nu e nociv pentru articulaţii?

Alin Popescu: Este periculos, mai ales la persoanele supraponderale, dar şi în general. Eu nu recomand alergarea pe ciment. Problema este că nici alergarea pe iarbă nu e bună. Există tartanul, există suprafeţele speciale, eu nu cred că aţi văzut ca la vreo competiţie să se alerge pe iarbă. Le recomand tuturor celor din Bucureşti să alerge ori aici (n.r. -pe stadionul Federaţiei Române de Rugby), ori pe „Viitorul”, stadionul de atletism de lângă Arena Naţională. Aici este un loc excelent de alergat. Pe pacienţii mei supraponderali îi trimit prima dată la înot. Pentru că nu poţi lăsa o persoană de 120 de kilograme să-şi frângă articulaţiile pe ciment.

Cum e cu alergatul pe nisip?

Alergatul pe nisip este foarte dificil, îl practică sportivii de performanţă.

Dar un mers mai alert este permis?

Da, un mers mai alert, da. E mare diferenţă biomecanică între mersul alert şi alergat. În România s-a pierdut cu totul marşul. Pe vremuri, Poşta Română organiza curse de marş. Acum se pierde şi oina, din păcate. Eu, de exemplu, pentru că nu am timp să alerg, merg pe jos, merg 10-12-14 kilometri pe zi.

Unde mergeţi?

Merg pe jos până unde am treabă. Eu de 14 ani am lăsat maşina, nu mai conduc. Cui mă vede la volan îi dau 1.000 de euro. Acum, practic, ceea ce mă menţine în formă e mersul, mersul pe jos la modul regulat. De aceea mă şi îmbrac tot timpul lejer. Mersul arde calorii, e o activitate plăcută şi poţi să-l desfăşori cotidian, chiar dacă plouă. Singura perioadă când apar probleme e iarna, când sunt nămeţi. La Câmpina, când merg acasă, am o bicicletă. Bucureştiul mi se pare un oraş neprietenos cu bicicliştii… În mijlocul pistei apare un puradel, mai apar doi stâlpi, sunt parcate maşini. Însă plăcerea mea cea mai mare este înotul, deşi ajung rar, din păcate. Înotul este activitatea care se potriveşte cel mai bine speciei noastre. De asemenea, sunt fan escaladă montană, drumeţii (mai ales dacă există pasiune), atletism, dar un atletism bine strunit, cu tot ce trebuie. Pacienţii mei cei mai tonici din lumea sportului sunt cei care sunt pasionaţi de munte. Rămân, totuşi, şi la ideea de sporturi de echipă, care dezvoltă şi alte abilităţi şi sunt mai spectaculoase.

Ce sporturi sunt periculoase pentru articulaţii şi pentru coloană?

Dacă vorbim de o persoană cu probleme, eu am o altă atitudine. Prima dată trebuie evaluată de un medic de recuperare sau chiar de un kinetoterapeut, iar eu i-aş trimite prima dată către kinetoterapie (gimnastică medicală) până să se apuce de sport. După aceea, la bazin, să facă înot. Nu ar trebui să se apuce de sport. Până la urmă, gimnastica medicală e şi ea un sport, doar că un sport mult mai supravegheat şi cu nişte reguli mult mai stricte. Însă rămâne la caracterul de activitate care arde multe calorii şi tonifiază. Rezultatele sunt vizibile după câteva săptămâni.

Care sporturi sunt mai eficiente atunci când vrem să slăbim?

Nu cred că putem vorbi de sporturi eficiente. Problema trebuie pusă altfel, cât timp facem şi la ce intensitate. Eu recomand efortul pe durate mai mari, la intensitate medie. În slăbit, efortul fizic nu poate fi mai mult de 49%. 51% din succesul procesului de slăbire se datorează dietei. În paralel cu dieta şi cu sportul, trebuie să ne gândim la stilul de viaţă. Fumatul, orele de somn, toate acestea sunt legate între ele. Trebuie să le privim intercorelat. Foarte important, nu trebuie să aşteptăm rezultate peste noapte! Din păcate, mulţi pacienţi, mai ales de sex feminin, se descurajează prea repede. Dacă procesul de îngrăşare s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp, nu văd de ce procesul invers ar trebui să fie mai scurt. Am avut pacienţi care au slăbit 15-20 de kilograme şi nu este greu dacă respecţi un regim, când impui program de masă, din trei în trei ore, trei mese şi două gustări. Legătura dintre mese şi mişcare, dar şi celelalte elemente care concură la un stil de viaţă sănătos, cre­deţi-mă, intră în sânge după un anumit interval de timp.

Deci sportul disciplinează stilul de viaţă?

Categoric!

Daţi-ne câteva motive pentru care ar trebui să facem sport chiar dacă nu avem probleme de greutate.

De la sport ne întoarcem mai oxigenaţi, mai bine dispuşi. Sporturile de echipă dezvoltă şi spiritul de echipă, ne dezvoltăm spiritul competiţional.

Luăm medicamente când facem febră musculară?

Febra musculară exprimă, de obicei, un dezechilibru în antrenament. Nu este o afecţiune gravă, este doar neplăcută. Din punctul meu de vedere nu merită să luăm medicamente.

Ce părere aveţi despre faptul că la majoritatea sălilor de sport, celor care vin nici măcar nu li se dă spre completare un formular cu întrebări privind starea de sănătate?

Legea de activitate sportivă amatoare, din păcate, nu este reglementată în România. În rest, prefer să nu mă pronunţ.

“Merg pe jos până unde am treabă. Eu de 14 ani am lăsat maşina, nu mai conduc. Cui mă vede la volan îi dau 1.000 de euro.”

„Un copil ar trebui să facă minimum trei ore de educaţie fizică pe săptămână”

Începând cu ce vârstă poate fi dat un copil la sport?

Până la 3 ani, joaca suplineşte sportul. După aceea, pe măsură ce copilul începe a înţelege regulile, putem merge, pe la 5 ani, către un tenis, către un balet, către gimnastică, înot. După aceea, spre 10 ani, se poate gândi la un sport de echipă. Dar, insist, joaca, alergatul pe iarbă, joaca pe nisip la mare sunt forme de mişcare şi sunt incomparabil mai sănătoase decât statul în faţa calculatorului. La copii, înainte de a încuraja vreo formă de sport, trebuie să existe încurajarea fantastică a mişcării. Trebuie să mergem cu ei pe jos. Eu merg cu fiică-mea (n.r. – în vârstă de 6 ani) pe jos câte şase kilometri, când o mai prind în câte o seară.

Propriii copii la ce sporturi vi i-aţi da?

Cel mic nu are încă 3 ani, dar normal că aş vrea să-l văd făcând rugby. Aş fi mincinos să nu spun că mi-ar plăcea să-l văd făcând rugby. E un sport foarte bun pentru că oferă o şansă tuturor, indiferent de datele somatice. În rugby găsim şi oameni de 100 de kilograme în linia întâi, găsim şi namile în linia a doua, găsim pe unii care au 70 de kilograme cu tot cu haine, găsim fundaşul longilin. Adică am deja un tablou somatic aproape complet. Atunci găsim un loc pentru Andrei (n.r. – fiul lui), dar e o discuţie de perspectivă, pentru că se poate începe rugby-ul de la 10 ani. Iar în ceea ce o priveşte pe fiica mea, eu mi-aş dori să facă înot. A şi început, iar după 15 ore, înoată deja bine. Protesta alaltăieri seară: „Nu e democratic, tati, eu dau colacul ăsta jos!”.

Sunt suficiente orele de educaţie fizică făcute în şcoală?

Nu, nu sunt suficiente, un copil ar trebui să facă minimum trei ore pe săptămână, dintre care măcar două ore să se desfăşoare în aer liber. Să ne uităm pe la colegiile mari de afară ce fac. Vorbeam cu un prieten din Franţa, terminaseră luna de canotaj şi începeau luna de rugby. Asta la clasa a opta.

 

Interviu publicat în Adevărul de Weekend

Share
Leave a Reply
Your email address will not be published. *