Una dintre cele mai importante probleme din spitalele romanesti este lipsa sangelui.

Federatia Romana de Rugby continua Campania Doneaza prin care jucatori, oficiali si suporteri pot dona sange pentru cei aflati in suferinta. Astfel va asteptam miercuri 8 septembrie la noi acasa, in b-dul Marasti 18 – 20, pentru a va alatura acestei campanii!

Prima actiune de recoltare a avut loc luni, 01 februarie 2010, la sediul Federatiei iar o a doua – luni 10 mai 2010.

De retinut: Nu trebuie sa consumi bauturi alcoolice inainte de donare (24 de ore).

Iti recomandam sa servesti micul dejun inainte de donare.

Atat din cauza complexitatii cat si a particularitatilor de biomecanica, nu este deloc surprinzator ca umarul este una din articulatiile cele mai predispuse la aparitia patologiei. Geometria articulara, structurile capsulo-ligamentare, muschii si inervatia contribuie impreuna la stabilitatea articulara, fiind interdependente si legate intrinsec de o buna functionare.

Pe de alta parte, articulatia umarului este mai putin stabila decat majoritatea celorlalte articulatii din organism, aceasta particularitate permitandu-i sa realizeze miscari pe toate axele si cu o amplitudine crescuta, dar in acelasi timp predispune umarul la numeroase accidentari.

In literatura medicala sunt descrise mai multe clasificari ale sindromului de impigement. Clasificarea lui Neer, una din primele clasificari, care a marcat un pas important in intelegerea patologiei umarului recunoaste 4 tipuri de sdr. de impingement in functie de gradul de afectarea coafei rotatorilor:
1. Tip I – sub 25 ani, reversibil, edem, tendinita, tratament conservator
2. Tip II – 25 – 40 ani, cicatrice fibroasa, tendinita, tratament chirurgical
3. Tip III – peste 40 ani, ruptura parcelara (sub 50%) a tendonului coafei rotatorilor (m supraspinos), tratament chirurgical
4. Tip IV – peste 40 ani, ruptura >50% a tendonului coafei rotatorilor, tratament chirurgical

Aceasta clasificare este insa in prezent depasita.
Medicina moderna imparte sindromul de impingement in 4 mari tipuri:
1. Impingement primar
2. Impingement secundar
3. Impingement intern
4. Impingement subcoracoid

Este important ca diagnosticul sa fie corect pus, deoarece fiecare tip de sindrom de impingement necesita tratament, program de recuperare si / sau interventie chirurgicala specifice.

Impigement primar sau extern
Este cel mai apropiat de ceea ce Neer a descris ca sd de impingement al umarului (clasificarea de mai sus). Este afectata (inflamatie sau ruptura) regiunea superioara sau bursa tendonului coafei rotatorilor (TCR), cu alte cuvinte patologia este extra-articulara, in afara articulatiei gleno-humerale, limitata la spatiul subacromial.
Tipic acesti pacienti au peste 50 de ani, dar poate fi prezent si la 22 de ani (rar). Durerea apare in regiunea anterioara a umarului in momentul ridicarii bratului. Poate aparea si noaptea cand pacientul se intoarce pe umarul afectat.
Au loc modificari patologice la nivel coracoacromial fiind o consecintaa:
• Procesului de imbatranire
• Compromiterii mecanice a spatiului subacromial
• Disjunctiei acromio-claviculare
• Ingustarea spatiului subacromial prin depuneri osteofitice
• Hipotonia, atrofia coafei rotatoriilor
• Cifoza accentuata
Afecteaza in general muncitorii, persoanele a caror munca presupune ridicarea repetata si sustinuta a bratului peste 90 de grade fata de linia orizontala. Deoarece sindromul de impingement primar se datoreaza in general modificarilor degenerative si osteofitice de la nivelul articulatiei, radiografia umarului este imperativa atunci cand se suspecteaza acest tip de impingement.

Impingement secundar
Sindromul de impingement secundar este pus in relatie cu „instabilitatea” umarului, adica cu existenta unui deficit structural sau functional care poate determina translatie, hiperangulatie sau rotatie excesive la nivelul articulatiei glenohumerale. Initial apare hipotonia coafei rotatorilor care, daca se prelungeste, determina instabilitate functionala, ce, la randul ei, in timp determina laxitatea capsulei glenohumerale cu aparitia subluxatiei la miscari specifice in articulatia umarului. In final cronicizarea impingementului secundar evolueaza cu ruperea TCR sau a labrumului.
Pacientii sunt de obicei tineri, iar durerea este localizata in regiunea anterioara sau antero-laterala a umarului. Pe langa durere, tabloul clinic mai cuprinde slabiciune in membrul superior afectat si limitarea amplitudinii de miscare a umarului.

Impingement intern (glenoid)
Este cauza cea mai frecventa de durere in regiunea posterioara a umarului intalnita la atleti (aruncarea greutatii, sulitei, halterofili), tenismeni sau inotatori, cei care prin natura ocupatiei lor trebuie sa ridice in mod repetat greutati deasupra capului (zugravi, sudori, macelari, tinichigii etc) si frecvent este gresit diagnosticata ca tendita coafei rotatorilor. Mai poarta numele de impingement glenoid postero-inferior (IGPI).
Mecanismul de producere consta in extensia umarului, abductia si rotatia externa a bratului, iar prezenta retro-versiei humerusului poate predispune la aparitia acestei patologii.
Tabloul clinic este dominat de durere cu evolutie insidioasa, fara istoric de accidentare, care initial este legata doar de activitatea sportiva. Exista 3 stadii evolutive:
• Stadiu 1: redoare care cedeaza la incalzirea articulatiei;
• Stadiu 2: durere in regiunea posterioara a umarului; semnele de instabilitate anterioara a umarului sunt pozitive;
• Stadiu 3: impingement intern; tabloul clinic nu se ameliorea in urma tratamentului conservator fiind necesara interventia chirurcicala (recontructie anterioara capsulo-labrala)

Impingement subcoracoid
Spatiul subcoracoid este reprezentat de intervalul dintre procesul coracoid si capul humeral care in mod normal este intre 8,4 – 11 mm. O diminuare a acestui spatiu, sub 6 mm, poate deveni simptomatica. Mecanismul de producere consta in flexia umarului, adductia si rotatia interna a bratului. Este lezat tendonul muschiului subscapular fie printr-un proces de degenerare intrinseca, fie din cauza suprasolicitarii ceea ce il face susceptibil la rupere.
Durerea este profunda, localizata in regiunea anterioara a umarului medial de ligamentul coracoacromial, cu limitarea mobilitatii in special la flexie, adduxtie si rotatie interna (semnul Hawkins). Semnele de instabilitate anterioara a umarului sunt negative.
Necesita de obicei interventie chirurgicala ce consta in cocaroplastie cu repararea rupturii tendonului subscapular.

Diagnostic

Anamneza – trebuie sa cuprinda un istoric medical complet, insistandu-se asupra profesiei si asupra activitatilor recreative desfasurate. O buna descriere a durerii de la nivelul umarului, incluzand debutul, momentul aparitiei acesteia, localizarea, iradierea, caracterul durerii, factorii care o agraveaza si cei care o amelioreaza, prezenta altor simptome, asocierea cu anumite activitati – toate acestea pot facilita stabilirea diagnosticului corect.

Examinarea clinica a umarului incepe cu inspectia regiunii in cauza, pentru a decela eventuale deformari, cicatrici, edem sau scadere a masei musculare ( atrofie ). Apoi, articulatia umarului si toate grupele musculare din zona respectiva sunt palpate pentru a localiza durerea. Amplitudinea de miscare pasiva si activa vor fi determinate prin rotirea bratului bolnavului in diferite planuri si inregistrand orice diminuare a miscarii si orice durere care apare la miscare. Se determina forta musculara si examenul neurologic local.

Examinari paraclinice
Radiografia din incidenta anterioposterioara, laterala si axilara sunt importante in evaluare pentru evidentiera unor depuneri de calciu in articulatie, boli ale oaselor sau ale articulatiei. Daca simptomele nu dispar dupa 3-6 saptamani de terapie conservatoare, alte metode imagistice se pot dovedi utile.

RMN detecteaza un spectru larg de afectiuni, de la degenerare pana la ruptura partiala sau totala. Mai poate evidentia leziuni ale tesuturilor moi si este deosebit de util in urmarirea evolutiei postoperatorii.
Ecografia mio-entezo-osteo-articulara poate fi si ea utila deceland rupturi medii la nivelul coafei rotatorilor.
Electromiografia si studiul velocitatii conducerii influxului nervos sunt obligatorii atunci cand o afectare neurologica este suspectata.

Tratament

In timpul fazei acute a sindromului de impingement, tratamentul conservator presupune repaus al umarului, aplicare de gheata local ( 15 minute de 3-4 ori pe zi ) si administrare de medicamente antiinflamatorii nesteroidiene. Scopul tratamentului este reducerea durerii si inflamatiei si restabilirea functiei normale a umarului. Se pot administra infiltratii cu corticoid ce pot ameliora sindromul algic si inflamator. Miscarile cauzatoare de discomfort trebuiesc reluate treptat dupa disparitia totala a durerii. Un program supravegheat de stretching si exercitii de intarire destinate cresterii amplitudinii miscarii sunt deosebit de folositoare pentru reluarea functionalitatii umarului. In plus, un program de exercitii pe care bolnavul trebuie sa le efectueze acasa este esential in combaterea recurentei.
Tratamentul cirurgical este specific fiecarui tip de impingement si este urmat in mod obligatoriu de terapie fizicala (electroterapie antialgica si antiinflamatoare, magnetoterapie, ultrasonoterapie, laserterapie) si kinetoterapie pentru a imbunatati forta musculara si amplitudinea miscarii.

Autor articol : Dr. Serban Damian, nutritionist sportiv, acreditat CIO
Contact : 0722.616785 sau drsdamian (la) yahoo.com
Website : www.doctor.info.ro | www.nutritiesportiva.ro

Alimentele de protectie contin o serie de principii nutritive active, care prin caracterul profilactic caracterizeaza spiritul nou al medicinii, acela de a preveni boala, nu numai de a o trata. Departe de a fi un om bolnav, sportivul este insa o persoana al carui organism este supus la un stres continuu, in consecinta necesitatea introducerii in dieta a unor alimente cu proprietati protectoare apare ca fiind evidenta.
Prin continutul ridicat in vitamine, unele alimente de protectie (germeni de grâu si porumb, cereale germinate, drojdie de bere, produse din catina si macese) pot reprezenta o sursa importanta in aceste substante nutritive, cunoscând si faptul ca vitaminele naturale sunt mai eficiente decât cele de sinteza. Bogatia in substante biologic active determina un efect de protectie cu actiune benefica la nivel celular. Ele maresc imunitatea naturala a organismului si au efecte fortifiante.

Pestele oceanic

Numeroase studii epidemiologice au evidentiat incidenta mica a patologiei cardiovasculare la populatiile consumatoare de peste oceanic. S-a stabilit ca aceasta actiune se datoreaza acizilor grasi polinesaturati din seria n-8, in special acizilor eicosopentaenoic si docosahexaenoic. Administrarea uleiului de peste la bolnavii cu hipertrigliceridemie determina o diminuare a continutului in colesterol, de trigliceride, si a lipoproteinelor cu densitate foarte mica. Acizii grasi polinesaturati au un rol important in imunitate, ei participând la secretia de anticorpi de catre celulele splenice. Totodata ei au proprietati antiinflamatorii inhibând calea 5-lipoxigenazei in neutrofile si monocite. De asemenea inhiba leucotrienele B4, care mediaza functiile neutrofilelor. Ca urmare, aderenta neutrofilelor scade, fiind atenuate agregabilitatea plachetara sanguina si agresivitatea bolilor autoimune.

Grasimile de peste exercita un efect de protectie a organismului fata de diferiti promotori cancerigeni, micsoreaza viteza de dezvoltare a transplantului de cancer mamar, reduce numarul si marimea tumorilor mamare.

Consumul de peste este corelat cu o incidenta mai redusa a cancerului mamar la eschimosii din Groenlanda, cu toate ca acestia consuma o cantitate mare de lipide (70% din ratia calorica) care sunt insa constituite, in cea mai mare parte, din grasimea de peste a unor animale marine, bogate in acizi grasi polinesaturati.
Determinarile de acizi grasi polinesaturati din seria n-3 in diferite specii de peste au stabilit ca cea mai mare cantitate se gaseste in pestele oceanic, medie in speciile marine si mica in pestele de apa dulce. Ca urmare produsele din peste oceanic asigura protectia in afectiuni cardiovasculare, autoimune si neoplasm.

Produse din germeni de cereale

In urma fabricarii fainii de grâu si porumb rezulta ca produse secundare germenii respectivi, care constituie adevarate concentrate proteice si polivitamine naturale. Proteinele din germeni sunt bine echilibrate in aminoacizi esentiali, fiind net superioare proteinelor din endosperm. Ele se pot utiliza pentru compensarea deficitului acestora in lizina si metionina. Uleiul din germeni este foarte bogat in acid linoleic cu implicatii biochimice deosebit de importante la om, in legatura cu transportul lipidelor si in special al colesterolului (efect hipolipidemic si hipocolesterolemiant), in fiziologia pielii si a organelor de reproducere, precum si in sinteza endogena de prostaglandine, compusi care controleaza functiile unui mare numar de alti hormoni, activitatea enzimelor din metabolismul lipidic, a ritmului cardiac, a presiunii sanguine, a mobilizarii acizilor grasi din tesuturi, a functionarii sistemului vascular, cardiac, muscular, neted si a cortexului cerebral. Germenii de cereale sunt foarte bogati in vitamina E, care are efecte benefice in numeroase patologii, fiind considerata ”o vitamina in cautarea unei patologii”.

Faptul ca vitamina E este insotita de o serie de antioxidanti si de complexul de vitamine B ii mareste eficienta nutritionala si terapeutica. Fainurile obtinute din germenii de grau si porumb sunt considerate ca fiind produse de protectie complexe datorita continutului in aminoacizi esentiali, lipide biologic active si prezentei complexului vitaminic. In felul acesta se explica rezultatele bune obtinute in observatiile clinice, in afectiuni foarte diverse: cardiovasculare, digestive, diabet etc.

Drojdia de bere ca produs de protectie

Drojdiile au un continut ridicat de proteine, sunt o sursa bogata de vitamine din grupul B, ergosterol si alte substante biologic active. Cercetarile complexe efectuate in ultimii ani au justificat introducerea unor diete care contin produse din drojdie prin diverse tratamente, sau chiar drojdie ca atare in scopul vindecarii sau ameliorarii unor afectiuni digestive, hepatice, inflamatorii, nervoase. In cazul unor maladii de nutritie, a aterosclerozei, diabetului, obezitatii, afectiuni ale ficatului si sistemului nervos utilizarea unor diete cu drojdie a condus la amelioriri evidente.

In diabet se constata o crestere a tolerantei organismului fata de glucoza. Continutul ridicat in proteine si vitamine exercita un efect protector asupra ficatului, contribuind la prevenirea degenerarii celulei hepatice si la revitalizarea functiilor acesteia, iar continutul ridicat de aminoacizi intensifica actiunea hepatoprotectoare. Rezultate bune  s-au obtinut si in bolile digestive unde exercita un efect trofic important, datorita aportului de proteine si vitamine. Continutul ridicat de glutation determina o crestere a rezistentei organismului la intoxicatiile cu xenobiotice.

Autor articol : Dr. Serban Damian, nutritionist sportiv, acreditat CIO
Contact : 0722.616785 sau drsdamian (la) yahoo.com
Website : www.doctor.info.ro | www.nutritiesportiva.ro

V-ati intrebat vreo data cum ar arata lumea daca in 1796 nu ar fi fost descoperit primul vaccin!? De ce sunt vaccinurile atat de importante? Sunt cateva din intrebarile la care voi incerca sa raspund in acest articol!

Ce este un vaccin?

Vaccinul reprezinta modalitatea de imunizare a organismului uman contra afectiunilor de natura infectioasa si este cea mai buna metoda, la ora actuala, de prevenire a unei boli. Aceasta imunizare este realizata prin injectarea unei cantitati mici de ser care contine o bacterie slabita, un virus care si-a pierdut virulenta, o toxina modificata/inofensiva sau o particula din agentul patogen. Astfel, este stimulat sistemul imun care va produce anticorpi specifici protejand astfel organismul de infectie.

Schema de vaccinare obligatorie

Fiecare tara are elaborat un program national de vaccinare care este obligatoriu pentru toata populatia si este efectuat gratuit. In Romania calendarul de vaccinare (tabel 1.) cuprinde urmatoarele vaccinuri: BCG (profilaxia primara a tuberculozei), DTP (vaccin impotriva difteriei, tetanosului si a tusei convulsive), DT (vaccin impotriva difteriei si tetanosului), VPOT (vaccin impotriva poliomielitei), HepB (vaccin antihepatita B), ROR (vaccin impotriva rujeolei, oreionului si rubeolei). Optional se mai pot face: Hib (vaccinul impotriva Haemophilus influenzae tip b – este obligatoriu la copii in majoritatea tarilor din Uniunea Europeana la noi facand parte din categoria vaccinarilor optionale), vaccinarea antivariceloasa, vaccinarea antihepatita A, antigripala si antipneumococica. Trebuie specificat ca aceste vaccinuri optionale se efectueaza in completarea celor obligatorii, dar costul este suportat de cel vaccinat.

Tabel 1. Schema de vaccinare obligatorie in Romania

Importanta vaccinarii

Vaccinarea este cea mai simpla metoda de prevenire a bolilor infectioase. Nu in putine cazuri aceste afectiuni pot fi mortale, de aceea este considerata prioritara preventia. In afara de faptul ca este simpla preventia este si mult mai ieftina. Astfel, spre exemplu, un studiu efectuat in 11 tari vest europene arata ca pentru tratamentul rubeolei se cheltuiau intre 209 si 480 euro pe caz, in timp ce vaccinarea impotriva acestei boli costa 0,17-0,97 euro pe persoana.
Nu trebuie uitat impactul considerabil pe care programele de vaccinare in masa l-au avut in medicina preventiva contribuind la reducerea numarului de cazuri de difterie, tetanos, tuse convulsiva, rujeola, rubeola, oreion si hepatită virala B in majoritatea tarilor industrializate.
Eficienta vaccinarii este demonstrata prin dovezi statistice, care indica fara dubii o scadere importanta a numarului de cazuri de imbolnavire prin agenti infectiosi acoperiti de vaccinuri, dupa introducerea vaccinarii in masa (tabel 2.). Cel mai semnificativ rezultat obtinut pana in prezent printr-un program de vaccinare in masa a fost eradicarea variolei, recunoscuta oficial de Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) la 9 decembrie 1979. Ultimul caz de variola naturala din lume a fost inregistrat in Somalia la data de 26 octombrie 1977.

Tabel 2. Numar cazuri anuale raportate in SUA inainte si dupa introducerea vaccinarii



O importanta deosebita ar trebui acordata programelor de vaccinare nu numai in randul copiilor dar si in cazul adultilor. De exemplu, tetanusul este o boala grava, frecvent fatala (mortalitate de 20%) care afecteaza in special adultii. Astfel, intre 1995-1997, 33% din cazurile raportate de tetanos din Statele Unite au fost in randurile persoanelor de peste 60 de ani, iar 60% in randul celor de peste 40 de ani.

In prezent, exista 26 de boli infectioase care pot fi prevenite prin vaccinare, iar acest numar este in continua crestere. Sunt in curs de desfasurare sute de proiecte de cercetare pentru dezvoltarea de noi vaccinuri. Poliomielita este in curs de eradicare. Toate acestea se datoreaza amplelor programe de cercetarea in domeniu si efortului depus de organizatiile de sanatate nationale sprijinite si de OMS pentru a reduce cat mai mult mortalitatea si morbiditatea prin boli infectioase.

O voce extraordinara. O melodie mai putin cunoscuta. Auditie si… intelegere placuta!

Autorii studiului:

David Jiménez Pavón, Mónica Cervantes, Manuel J. Castillo – Grupul de Cercetare în Evaluarea Funcţională şi Fiziologia Exerciţiilor CTS-262 (EFFECTS 262), Departamentul de Fiziologie Medicală, Facultatea de Medicină, Universitatea din Granada

Javier Romeo Ascensión Marcos – Grupul de Imuno-nutriţie, Departamentul de Metabolism şi Nutriţie, Institutul de Refrigerare – ICTAN, Consiliul Superior de Cercetări Ştiinţifice (CSIC), Madrid

Spania, 2010

INDEX

1. PREFAŢĂ 3

2. REZUMAT 4

3. IPOTEZA ŞI OBIECTIVELE STUDIULUI 5

4. METODOLOGIE 7

Subiecţii; proiect experimental, bateria de teste (analiza compoziţiei corporale, funcţia psiho-cinetică: abilităţi perceptivo-motrice, studiul analitic); descrierea protocolului experimental; analiza statistică

5. REZULTATE 18

Caracteristicile mostrei; exerciţiul în mediul călduros: evaluarea efectelor, deshidratarea şi rehidratarea după exerciţiul fizic în mediul călduros: Bere versus Apă; efecte asupra greutăţii şi compoziţiei corporale; efecte asupra parametrilor hematologici şi serici; bilanţul hidric şi excreţia urinară; efecte asupra parametrilor endocrino-metabolici; efecte asupra parametrilor daunelor musculare şi inflamaţiei; efecte asupra parametrilor imunologici; funcţia psiho-cognitivă / abilitaţi perceptivo-motrice

6. CONCLUZII 32

De ce iubesc românii berea?

Berea este una din cele mai populare băuturi din lume, care, datorită gustului placut şi efectului răcoritor, a ajuns să facă parte din dieta zilnică a multora dintre noi.
Probabil că până acum exact aşa vă gândeaţi la bere, ca la o băutură revigorantă, apreciată pentru ingredientele naturale din compoziţia sa (apă, orz, hamei şi drojdie), pe care o consumăm împreună cu prietenii, în momentele plăcute din viaţa noastră.
Însă, ceea ce nu este ştiut de foarte multă lume, sunt proprietăţile sale nutritive. Ea conţine vitamine, minerale şi antioxidanţi esenţiali, care provin din materiile prime nutritive şi care contribuie la o dietă echilibrată. Mai mult, cercetările arată că berea, consumată în cantităţi moderate, are efecte benefice asupra multor aspecte legate de sănătate, inclusiv asupra reducerii riscului de boli cardiovasculare, diabet sau osteoporoză.

Pe lângă acestea, studiul realizat în comun de cercetătorii spanioli de la Facultatea de Medicină din Granada şi cei de la Consiliul Superior de Cercetări Ştiinţifice din Madrid prezintă o nouă calitate a berii: un consum moderat de bere după realizarea exerciţiilor fizice reface pierderile hidrominerale care se produc prin transpiraţie, facilitând astfel o recuperare rapidă a organismului după exerciţiul fizic.
Berea aduce elemente care înlocuiesc pierderile ocazionate de exerciţiile fizice cum sunt aminoacizii, diverse minerale, vitaminele din grupa B şi antioxidanţi. Printre alte proprietăţi, berea se caracterizează prin efectul marcat răcoritor şi puterea de reducere a senzaţiei de sete şi este, consumată moderat, o băutură rehidratantă ideală.

Sportul înseamnă mişcare, înseamnă sănătate. Orice tip de sport înseamnă un plus de sănătate pentru cei ce îl practică, indiferent de natura lui. Iată cum cele două elemente – berea şi sportul – se completează în mod armonios, pentru a reda tonusul şi vigoarea organismului.
Consumată cu responsabilitate, berea ne menţine în tonusul fizic şi psihic!

Cu prietenie,
Dr. Alin Popescu
Specialist în medicină sportivă

REZUMAT

Berea este o băutură folosită în mod clasic în ţările occidentale pentru a calma setea, iar consumul acesteia după realizarea exerciţiilor fizice constituie o practică obişnuită în unele cazuri.
Berea conţine în mod fundamental apă (95%), dar şi o serie de substanţe care pot fi importante pentru recuperarea pierderilor hidrominerale care se produc ca urmare a exerciţiilor fizice şi favorizează o recuperare eficientă după practica sportivă. Pe de altă parte, această băutură conţine o anumită cantitate de alcool şi, prin urmare, utilitatea sa ca băutură rehidratantă poate fi analizată.
Pentru a clarifica acest aspect, s-a realizat în mod independent şi de către două grupuri de cercetare, un studiu ştiinţific în care un grup de subiecţi a fost supus unui protocol de exerciţii extenuante (60 minute de alergat pe banda) şi în condiţii de temperaturi ridicate (35°C) şi 60% umiditate relativă. Protocolul exerciţiului a stabilit unele pierderi hidrice de 1,5 – 2 l, ceea ce corespundea unei pierderi a greutăţii corporale de 2 – 2,5%. Subiecţii au realizat acest protocol de exerciţii de două ori, în ordine aleatorie şi separat de un interval de trei săptămâni. După una dintre probe, se rehidratau cu apă în cantitatea dorită. După cealaltă, se rehidratau cu bere (660 ml) şi apoi apă la cerere.

Prin acest protocol s-a dorit reproducerea unei practici obişnuite pe subiecţi care realizează exerciţii fizice sau sport în mod recreativ. După analiza înaintea exerciţiului, imediat după acesta şi după două ore de rehidratare, o serie de parametrii care indică nivelul de hidratare, compoziţia corporală, endocrino-metabolici, inflamatorii, imunologici şi psiho-cognitivi (coordonare, atenţie, discriminare, timp de percepţie – reacţie, câmp vizual) susceptibili de a fi influenţaţi de bere şi / sau alcoolul pe care aceasta îl conţine (4° – 5°), nu s-a constatat niciun efect care să nu o recomande. Dimpotrivă, berea permitea recuperarea pierderilor hidrice cel puţin în aceeaşi măsură ca şi apa, şi nu s-a putut constata niciun parametru care să fi suferit o modificare negativă prin consumul de bere. Inclusiv câţiva parametrii cu privire la compoziţia corporală, metabolismul hidric, parametrii endocrino-metabolici, imuno-inflamatori şi inclusiv psiho-cognitivi au avut un comportament uşor îmbunătăţit când se consuma bere comparativ cu consumul de apă. Totuşi, aceşti parametrii au fost de ordine secundară şi, prin urmare, efectul acestora nu se poate considera determinant.

În concluzie, rezultatele acestui studiu demonstrează că un consum moderat de bere după realizarea exerciţiilor fizice nu are niciun efect negativ şi nu împiedică recuperarea sau nu afectează negativ calităţile psiho-cinetice ale sportivilor care consumă în mod obişnuit această băutură. Prin urmare, practica obişnuită de a bea bere în cantitate moderată şi după realizarea exerciţiilor fizice, se poate considera o modalitate sigură şi eficientă de hidratare pentru persoanele care o consumă în mod obişnuit.

IPOTEZA ŞI OBIECTIVELE STUDIULUI

Context
Originea prezentului studiu de cercetare şi ipoteza pe care o subliniază nu este doar rezultatul unui raţionament ştiinţific în sensul strict ci, aşa cum se întâmplă de atâtea ori în ştiinţă, este rezultatul observaţiei unui fenomen comun, unei curiozităţi ştiinţifice şi unei doze de cazualitate. Problema care dă naştere acestei cercetări apare din confruntarea opiniilor între sportivii amatori cu privire la forma cea mai potrivită de a se rehidrata după o sesiune de schi. Pe de altă parte, unul dintre autorii acestui studiu, MJCG, înclina prin obiceiul său normal să recupereze pierderile hidrice după un exerciţiu de acest tip: să bea una sau două beri reci. Pe de altă parte, colegul său propunea că cel mai înţelept şi oportun este ingerarea de apă. Fiecare dintre cei doi aducea argumente în favoarea propriei alegeri. Unele dintre aceste argumente aveau o bază ştiinţifică solidă, existau argumente care puteau să ne facă să ne gândim ca berea, în circumstanţele sale, poate fi dăunătoare pentru o recuperare eficientă.

Astfel, prin conţinutul de alcool, randamentul fizic şi cognitiv poate fi diminuat, afectând diferitele capacităţi psiho-motorii. În alt sens, existau de asemenea argumente care sugerau că berea putea reprezenta o băutură rehidratantă interesantă cu avantaje obiective asupra apei. Ajunşi în acest punct, existau doar două forme de a proba care dintre cele două ipoteze este mai sigură: căutarea în literatura ştiinţifică a publicaţiilor în acest sens şi realizarea unui protocol de investigaţie ştiinţifică care clarifică acest aspect. După căutarea bibliografică, s-a constatat că datele disponibile erau contradictorii şi, pe de altă parte, niciuna dintre lucrările publicate nu s-a proiectat cu ipoteza care în acel moment era obiect de discuţie. Prin urmare, trebuia implementat un proiect de cercetare ştiinţifică convenţională.

Ipoteza
Ipoteza se punea în următorii termeni: consecinţele şi efectele ingerării de bere cât şi a băuturii rehidratante după o practică sportivă care este urmată de pierderi hidrice abundente, nu diferă de consecinţele şi efectele pe care le are ingerarea de apă.
Ipotezele alternative erau duble:

a) Ingerarea de bere ca băutură rehidratantă după exerciţiul fizic are efecte negative şi este mai puţin eficientă decât ingerarea de apă.
b) Ingerarea de bere ca băutură rehidratantă după exerciţiul fizic prezintă efecte pozitive şi avantaje asupra ingerării de apă.

Premize
Pentru a accepta ipotezele citate trebuia pregătit un studiu de cercetare, simplu, dar valabil, care avea o serie de premize:

1. Studiul trebuia să se realizeze pe persoane sănătoase, obişnuite cu consumul moderat de bere şi cu practica sportivă.
2. Subiecţii trebuiau să se supună unei sesiuni de exerciţii în condiţii care provocau deshidratarea, şi anume temperatura ridicată.
3. După exerciţiu şi deshidratare, subiecţii trebuiau să se rehidrateze cu bere şi rezultatele trebuiau să fie comparate cu rehidratarea pe bază de apă.
4. Cantitatea de bere nu putea depăşi o ingerare moderată.
5. Pentru a evita variabilitatea individuală, fiecare subiect trebuie să fie propriul control, de aceea trebuia sa se supună unui număr de două sesiuni, într-una se rehidrata cu bere şi în alta cu apă.
6. Cele două probe se realizau în condiţii identice. Prin urmare, trebuiau fi realizate în condiţii de laborator.
7. Sesiunile de exerciţii şi condiţiile de realizare trebuia să fie eficiente pentru a demonstra ceea ce se cerceta şi trebuia să imite în mod simultan, în cea mai mare măsură posibilă, condiţii reale, atât de mediu cât şi de sport.
8. Chestiunile la care trebuia să răspundem includeau atât efectele ingerării de bere după efort (în termeni absoluţi şi relativi cu apa), eficacitatea berii în rehidratare şi studiul mecanismelor posibile care explică aceste efecte.
9. Rezultatele investigaţiei, oricare ar fi acestea, trebuiau publicate şi făcute public comunităţii ştiinţifice şi sociale.

Obiective
Obiectivul general al studiului este: studierea capacităţii berii în recuperarea metabolismului sportivilor.
Ca obiective specifice se stabilesc următoarele:

1. Dezvoltarea unui protocol al exerciţiului (realizat în condiţii de temperatură crescută) care stabileşte un grad important de deshidratare şi studierea efectelor pe care le stabileşte acest protocol.
2. Dezvoltarea unui model de rehidratare care
a) să includă o cantitate moderată şi obişnuită de bere
b) să fie eficient ca mediu de rehidratare pentru circumstanţele anterioare şi
c) să permită o comparaţie cu rehidratarea pe bază de apă.
3. A şti cum afectează rehidratarea, care include bere, recuperarea metabolismului hidric şi mineral după un efort fizic care se însoţeşte se transpiraţie importantă. Compararea rezultatelor cu cele obţinute la rehidratarea pe bază de apă.
4. A şti cum afectează rehidratarea, care include bere, recuperarea endocrino – metabolică care urmează efortului. Compararea rezultatelor cu cele obţinute la rehidratarea pe bază de apă.
5. A şti cum afectează rehidratarea, care include o cantitate semnificativă de bere, recuperarea inflamatoare şi imunologică care urmează realizării unui exerciţiu fizic extenuant. Compararea rezultatelor cu cele obţinute la rehidratarea pe bază de apă.
6. A şti cum afectează rehidratarea, care include o cantitate de bere, randamentul psiho- cognitiv şi motor în condiţiile de stres pe care le presupune realizarea exerciţiului în condiţii de temperatură crescută. Compararea rezultatelor cu cele obţinute la rehidratarea pe bază de apă.
Îndeplinirea acestor obiective şi compararea ipotezei de mai sus indicate contribuie la stabilirea utilităţii, convenienţei şi siguranţei pe care o are, între sportivi amatori şi inclusiv între sportivi profesionişti, practica obişnuită de a consuma bere în cantitate moderată după realizarea exerciţiilor.

METODOLOGIE

Subiecţii

S-au studiat 16 subiecţi diferiţi de sex masculin sănătoşi, cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani, care realizau în mod obişnuit activitatea fizică şi se aflau într-o stare fizică bună. În plus, trebuiau să fie consumatori obişnuiţi şi moderaţi de bere. Trebuiau să urmeze o dietă echilibrată, să nu aibă obiceiuri toxice, nici antecedente familiale de alcoolism.
Criteriile de includere citate mai sus au fost verificate într-o probă adiţională şi care a precedat faza experimentală a studiului. Această probă a constat în testul Léger – Bouchard sau testul de pistă al Universităţii din Montreal, în care s-a calculat consumul de oxigen maxim (VO2 max.) şi viteza aerobică maximă (VAM) (Leger & Boucher, 1980). Pe baza rezultatelor obţinute, s-a realizat pre-selectarea subiecţilor experimentali.
În plus, la această prima vizită s-au furnizat de asemenea instrucţiunile necesare pentru probele ulterioare: abţinerea de la eforturi extenuante în 48 de ore înainte de fiecare probă a studiului, tipul de alimentaţie pe care urmau să îl urmeze, abstinenţa de la băuturi alcoolice în timpul a 48 de ore prevăzute pentru probele ce urmau să se realizeze şi perioada de post anterioară probei de 8 ore.
Studiul a fost propus comitetului de etică al Universităţii din Granada care l-a aprobat.
Toţi participanţii şi-au dat consimţământul fiind informaţi în detaliu începerii studiului.

Descarcă studiul integral (fişier .doc în arhivă .zip)

Ana María Veses Alcobendas
Directoare Cercetare: Ascensión Marcos

Grupul de Imunonutriţie
Departamentul de Metabolism şi Nutriţie
Institutul de Ştiinţe şi Tehnologie a Alimentelor şi Nutriţiei (ICTAN),
Consiliul Superior de Cercetări Ştiinţifice (CSIC)
Spania, 2010

MULŢUMIRI

Grupul de Imunonutriţie doreşte să exprime cele mai sincere mulţumiri voluntarilor care au participat la studiu cât şi medicilor Ángela García, Eduardo Iglesias şi Ana Montero, profesori în cadrul departamentului de Ştiinţe Farmaceutice şi de Alimentaţie, Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii CEU San Pablo, pentru colaborarea lor inestimabilă şi consultanţa oferită în studiu.

Prolog

Berea este o băutură fermentată cu conţinut scăzut de alcool, cu caracteristici specifice în compoziţia sa care îi oferă un interes nutritiv special.

În general, consumul moderat de bere, cu aproximativ 45 kcal. pe fiecare 100 ml şi 17 kcal. în cazul berii fără alcool, cât şi consumul celorlalte băuturi fermentate cu un conţinut scăzut de alcool, pot face parte dintr-o alimentaţie sănătoasă, cu condiţia să facem referire la adulţi sănătoşi. Acest lucru se ântâmplă datorită proprietăţilor care îi conferă berii conţinutul scăzut de alcool, cât şi datorită materiilor prime din care este fabricată (apă, orz şi hamei).

În ciuda cunoaşterii acestor date, exista mitul ca un consum de bere produce distensie abdominală. Totuşi, cu condiţia să ne referim doar la consumul moderat de bere, trebuie să menţionăm că în studiile ştiinţifice care s-au realizat cu privire la modificarea greutăţii corporale, nu există modificări la nivelul ponderal nici în compoziţia corporală, fapt care nu a fost analizat încă în detaliu.

Prin urmare, studiul realizat de Ana María Veses, plecând de la acordarea Bursei Manuel de Oya „Berea, Sănătate şi Nutriţie”, presupune o nouă etapă pentru investigaţiile realizate în jurul acestei băuturi, pentru că analizează efectele unui consum moderat de bere, cu şi fără alcool, cu privire la greutatea şi compoziţia corporală.

Ascensión Marcos

Profesoara de Cercetare. Departamentul de Metabolism şi Nutriţie. Institutul de Refrigerare – ICTAN. Consiliul Superior de Cercetări Ştiinţifice (CSIC)

INDEX

1. INTRODUCERE 4

2. METODOLOGIE 5

2.1 Subiecţi 5

2.2 Studiu experimental 5

2.3 Parametrii studiaţi 6

2.4 Descrierea metodologiei 6

2.4.1 Analiza compoziţiei corporale 6

2.4.2 Analiza dietetică 9

2.4.3 Analiza activităţii fizice 9

2.4.4 Tratamentul statistic al datelor obţinute 9

3. REZULTATE 9

3.1 Caracteristicile ţesutului 9

3.2 Date experimentale şi statistice 9

3.2.1 Registrul dietetic şi de activitate fizică 10

3.2.2 Parametrii compoziţiei corporale 10

4. DISCUŢII 13

5. CONCLUZIE GENERALĂ 15

6. BIBLIOGRAFIE 15

1. INTRODUCERE

Deşi există multe studii care au relaţionat consumul de alcool cu o creştere a riscurilor asociate sănătăţii, de o anumită perioadă de timp, a crescut interesul pentru cunoaşterea efectelor unui consum moderat de alcool si, în mod concret, de bere asupra sănătăţii, datorită cantităţilor apreciabile de nutrienţi şi compuşi vegetali secundari pe care îi aduc acest tip de băuturi alcoolice fermentate (Romeo şi col, 2007).

Berea este o băutură fermentată cu un conţinut scăzut de alcool (intre 4 şi 5 grade) cu caracteristici specifice în compoziţia sa care o diferenţiază de restul de băuturi şi îi conferă un interes nutritiv special. Elaborată în principal din ingrediente naturale – apă, orz, hamei şi drojdie – berea are un conţinut caloric scăzut şi diverşi nutrienţi ca vitamine din grupa B, fibre şi minerale variate (Mataix, 2003).

Fabricarea şi consumul acestei băuturi reprezintă o tradiţie foarte veche (3500 a.C) care îşi are originea în culturile Kurde sau Sumeriene (Serra şi col, 2003) care s-a transmis de-a lungul secolelor, ajungând în prezent să fie o băutură foarte acceptată în societate datorită proprietăţilor sale organoleptice (Diaz şi col, 2002). Consumul său în Spania se realizează de obicei la mese, sau împreună cu aperitivele; astfel, aceasta este percepută ca o băutură legată de momente de întâlniri sociale şi care face parte din dieta mediteraneană actuală.

Consumul acestei băuturi s-a relaţionat în mod popular cu aşa numita „curbă de fericire”. Totuşi, în ultimii ani, diferite investigaţii au pus la îndoială că există o relaţie intre consumul moderat al acestei băuturi şi apariţia obezităţii abdominale (Bobak şi col, 2003; Romeo şi col, 2007). Probabil există alţi factori, cum ar fi stilul de viaţă sedentar, obiceiurile alimentare incorecte, inclusiv dietele bogate în grăsimi (Posadas, 1998), tabacismul şi diverse componente genetice, cum ar fi varianta DD a genei enzimei de conversie a angiotensinei (ACE) (Riera-Fortuny şi col., 2005; Strazullo şi col 2003) sau o mutaţie genetică FTO (Gerken şi col, 2007; Loos şi col, 2008) care favorizează acest tip de obezitate şi influenţează compoziţia corporală. De fapt, unii autori au sugerat că, în ceea ce priveşte aportul la reglarea greutăţii, nu există o relaţie între ingerarea de băuturi cu alcool şi greutatea corporală (Priola şi col, 1972; Kromhout, 1983). În acest sens, în 1997 Suter a indicat că există aproximativ aceleaşi studii care constatau o relaţie pozitivă între greutatea corporală şi consumul de băuturi cu alcool şi cele care definesc o relaţie negativă între cei doi parametri. Prin urmare, este clar că nu există un consens general (Romeo şi col, 2007). În orice caz, majoritatea studiilor care au investigat efectele consumului de alcool asupra greutăţii corporale, au sugerat o relaţie atât inversă cât şi pozitivă cu privire la greutate şi grăsimile corporale, sunt epidemiologice (Romeo şi col, 2007).

Realitatea este ca aportul caloric din bere este foarte scăzut: un pahar de 200 ml are doar 90 kcal şi în cazul berii fără alcool această cantitate se reduce la 17 kcal la 100 ml. În conformitate cu bibliografia, consumul moderat se stabileşte la 10 – 12 g de alcool pur / zi pentru femei şi respectiv şi 20 – 24 g pentru bărbaţi. Aceste diferenţe se datorează în mod fundamental susceptibilităţii ca femeile metabolizează alcoolul (González – Gross şi col, 2000: Dietary guidelines, 2002), ceea ce în cazul berii ar echivala cu un maxim de două beri pentru bărbaţi şi una pentru femei. Se recomandă să se consume împreună cu alimente solide.

Pe de altă parte, berea fără alcool este un produs relativ nou pe piaţă care satisface nevoile anumitor consumatori care doresc sa se bucure de această băutură, dar nu doresc sau nu pot să bea alcool. Este fabricată din aceleaşi ingrediente naturale ca şi berea cu alcool, de aceea aportul nutriţional este similar şi se consideră un element important ce trebuie studiat în cercetările ştiinţifice despre bere. Există unele studii în care s-au analizat efectele unui consum de bere cu alcool cu privire la compoziţia corporală (Bobak şi col, 2003; Romeo şi col, 2007; Schutze şi col, 2009), dar efectul consumului de bere fără alcool nu a fost evaluat încă.

Datorită numărului mic de studii de intervenţie care au cercetat efectele consumului de bere asupra modificării greutăţii corporale şi constatarea lipsei de date asupra consumului de bere fără alcool şi compoziţiei corporale, prezentul studiu pretinde să analizeze, prin tehnici exacte şi noi, efectele unui consum moderat de bere cu sau fără alcool asupra compoziţiei corporale şi obezităţii abdominale.

2. METODOLOGIE

2.1 Subiecţi

Studiul s-a realizat pe 49 subiecţi sănătoşi de ambele sexe cu vârste cuprinse între 20 şi 42 ani. Participanţii s-au prezentat voluntar la studiu şi după o discuţie informativă, toţi subiecţii au semnat un acord informat. Niciunul dintre voluntari nu prezenta antecedente familiale nici personale de abuz de alcool nici patologice care să recomande împotriva unui consum moderat de bere.

2.2 Studiu experimental

S-a ales un studiu de intervenţie intersectată (test cu grupuri paralele sau cross-over) în care fiecare subiect a fost propriul său control (Figura 1). Perioada experimentală a durat 10 săptămâni, timp în care toţi voluntarii studiului au continuat să îşi menţină obiceiurile de viaţă şi alimentaţie. Unica modificare introdusă a făcut referire la consumul de băuturi alcoolice şi ingerarea de bere tradiţională sau fără alcool în momentele determinate.

In timpul primei săptămâni, toţi subiecţii s-au abţinut de la orice consum de băuturi cu alcool. În următoarele patru săptămâni şi în mod aleatoriu, în funcţie de grupul în care au fost desemnaţi, au introdus în dieta obişnuită berea tradiţională sau fără alcool, în cantitatea corespunzătoare unui consum moderat de alcool, şi anume un pahar de bere de 330 ml (4,5% vol; 12 g de alcool) pentru femei şi 2 pahare de bere de 330 ml (4,5% vol; 24 g de alcool) pentru bărbaţi.

În cea de-a şasea săptămână de studiu, voluntarii au menţinut o altă perioadă de abstinenţă alcoolică (wash-out). În ultimele patru săptămâni, acei subiecţi care au început studiul cu bere cu alcool s-au schimbat pe bere fără alcool şi viceversa.

Descarcă studiul integral (fişier .doc în arhivă .zip)

de ani implinesc astazi. Ma simt mai implinit decat acum un an. Normal – acum am 2 copii! Dar – evident – cu inca foarte multe lucruri de facut. Pentru mine personal, pentru familia mea, pentru cei dragi mie si nu in ultimul rand pentru pacienti. Sper – ca la fiecare aniversare – sa imi dea Bunul Dumnezeu: 1. sanatate psihica si fizica 2. putere de munca – macar 16 ore / zi (altfel nu prea se poate, Daniele!) 3. determinarea de a merge mereu inainte.

Insolatia ne poate tulbura linistea vacantei atat de asteptata si apare dupa expunerea indelungata la razele solare pe timp de canicula. Se instaleaza mai rapid atunci cand temperatura ridicata a mediului inconjurator este insotita de umiditate crescuta, insolatia fiind produsa de razele ultraviolete B.

Mai predispusi la insolatie sunt bolnavii cardiaci (cei suferinzi de o afectiune cardiaca acuta sau cronica), persoanele supraponderale, bolnavii cu probleme endocrinologice sau de metabolism. Insolatia este mai frecventa la varstele extreme (copii mici sau batrani). Trebuie de asemenea precizat ca insolatia nu este exclusiv apanajul vacantelor ea putand aparea si la personae care lucreaza timp indelungat direct sub razele solare (in camp deschis, de exemplu, intre orele 11 -17 in lunile iunie – august)

Factorii care conduc la aparitia insolatiei sunt: activitatea fizica intensa, vremea umeda si foarte calda, expunerea directa la razele solare (mai ales a capului), imbracamintea groasa si deshidratarea. De fapt toti acesti factori impiedica organismul sa se poata “racori” singur (prin intermediul transpiratiei).

Cum se manifesta?Se manifesta prin mai multe simptome aparute dupa expunerea intensa la soare cu capul descoperit. Intai apare o stare de slabiciune generala, oboseala, somnolenta, gura uscata si sete puternica. La acestea se adauga ameteala si durerea de cap (cefalee pulsatila). Insa caracteristica insolatiei este varsatura in jet care nu este insotita de greata (varsatura de tip central, in termini medicali, care se deosebeste de varsatura legata de tractul digestive tocmai prin absenta starii de greata). In cazurile grave apar miscari necoordonate, lesin, stare de confuzie care poate evolua pana la afectarea constientei cu delir si halucinatii. Toate aceste manifestari sunt expresia vasodilatatiei la nivel cerebral produsa de caldura excesiva. Dilatarea vaselor cerebrale poate avea ca urmare edemul cerebral sau chiar hemoragia cerebrala (complicatie extrem de redutabila).
Bolnavul suferind de insolatie are fata congestionata (rosie), tegumetele acoperite de transpiratie, poate chiar frisoane. Persoanele mai sensibile la actiunea razelor de soare sunt cele cu pielea deschisa la culoare; oamenii bruneti cu pielea creola fac mai greu insolatie decat cei blonzi. Acestia din urma trebuie sa foloseasca la plaja creme de protectie SPF (factor de protectie solara) mare, 15 sau peste. Dupa 3 – 4 zile se pot aplica creme cu factori de protectie mai mic. Cu cat SPF-ul este mai mare, cu atat protectia este mai eficienta. Cifra lui arata de cate ori se amplifica practice apararea naturala a pielii impotriva razelor ultraviolete.

Cum sa prevenim neplacerile?Prevenirea insolatiei se face prin acoperirea capului cu o palarie sau sapca, iar expunerea la razele solare se va face sub umbrela de soare. Este bine ca aceasta expunere sa fie evitata intre orele 11 – 17, atunci cand puterea ultravioletelor este mai mare ca si efectul lor nociv. Nu trebuie consumate bauturi alcoolice in timpul caniculei deoarece favorizeaza instalarea insolatiei. Sunt indicate haine in culori deschise, din materiale naturale gen in, bumbac, matase naturala. Pe cat posibil se va evita efortul fizic prelungit (de genul intrecerilor sportive).

Cum le tratam daca au aparut? Daca s-a produs insolatia, bolnavul respectiv trebuie in primul rand dus la umbra sau intr-o incapere racoroasa, ventilate si va fi invelit in cearsafuri ude. I se vor aplica comprese reci sau pungi cu gheata pe frunte si la incheieturile mainilor. Se vor masa mainile si picioarele pentru a stimula circulatia sanguina. I se vor administra lichide relativ reci de baut (1,5 litri in 2 ore) si dupa caz antialergice (claritine, aerius) sau antitermice (algopirin, paracetamol sinus). In tot acest timp trebuie sa stea cu capul mai ridicat decat restul corpului.

In cazul in care nu raspunde la tratamentul obisnuit sau in cazul unei evolutii severe de la inceput, va fi transferat la cea mai apropiata unitate sanitara pentru aplicarea tratamentului specializat.

N.B. Acest articol a aparut intr-o forma similara in revista “Farmacia ta” in vara anului 2007.

Autor articol : Dr. Irinel Atena Cesauanu, medic specialist medicina de familie, medic rezident Geriatrie si Gerontologie
Contact : 0746 464 628 sau irinel.cesauanu74 (la) gmail (punct) com

Anemia este definita prin scaderea concentratiei hemoglobinei sub valoarea acceptata pentru un individ de o anumita varsta sau sex:

- prima zi de viata: 15-23,5 g/dl
- copii 6 luni- 6 ani:11-14,5 g/dl
- copii 6 ani -14 ani:12-15,5 g/dl
- barbati:13 -17 g/dl
- femei:12-15,5g/dl
- femei gravide:11-14g/dl

Date privind metabolismul fierului

Dieta normala contine aprox.15 mg fier/zi din care numai 10-15% esta absorbit la nivelul duodenului si jejunului proximal.
Depozitul total de fier al organismului este de aprox 4 g. Zilnic 1 g fier se pierde prin urina, fecale, transpiratie, descuamarea celulelor epidermei si tractului gastro-intestinal.
Deficitul de fier este frecvent la femeile aflate in perioada reproductiva, pierderile menstruale reprezentand 20mg fier/luna.
In sarcina se pierd aprox. 500-1000mg fier prin transfer de la mama la fat.

Cauzele deficitului de fier

- aparatul reproductive : meno-metroragii
- tractul gastro-intestinal: esofagita, varicele esofagiene, hernia hiatala, ulcerul, boala hemoroidala, cancerul gastric, cancerul colo-rectal
- malabsorbtie: boala celiaca, gastrectomia, gastrita atrofica
- dieta: vegetarieni, varstnici
- fiziologic: in perioada de crestere, in sarcina
- tract genito-urinar: hematuria

Tabloul clinic

Anemia feripriva se dezvolta insidios si esta bine tolerata datorita interventiei mecanismelor adaptative. Simptomele sunt de obicei evidente cand hemoglobina scade sub 8 g/dl.Oboseala, iritabilitatea, palpitatiile, dispneea, cefaleea, ametelile sunt simptome intalnite in orice tip de anemie si nu sugereaza prin ele deficitul de fier.Disfagia localizata postcricoidian este consecinta modificarilor epiteliale datorate sideropeniei.Leziunile cavitatii bucale include stomatita angulara, atrofia papilelor linguale cu variate grade de glosita, ozena, unghii friabile, pervertirea gustului.

Examenul clinic

- examinarea complete pe aparate si sisteme
- cautarea unor posibile surse de sangerare
- examinarea abdominala, examinarea rectala, sigmoidoscopia
- examinare ginecologica

Examenul de laborator

- valoare scazuta a hemoglobinei
- scaderea MCV, scaderea MCHV
- la examinare frotiului de sange periferic se constata hematii palide, hipocrome, microcitare; o parte din hematii pot avea aspectul de hematii in tinta sau pot fi anulocite; poate exista anizocitoza si poikilocitoza
- concentratia plasmatica a fierului esta de obicei scazuta sub 50 ug/dl
- capacitatea totala de legare a fierului esta crescuta
- saturatia transferinei este un indicator fidel al carentei de fier, situatie in care scade sub 15%
- valoarea feritinei (depozitul de fier) esta scazuta sub 10 ng/dl

Tratamentul deficientei de fier

Metoda terapeutica cea mai sigura si utilizata consta in administrarea orala a unor saruri feroase (clorura, sulfat, gluconat, glutamate, succinat, fumarat). Pentru fiecare preparat este necesara cunoasterea cantitatii de fier elemental.Doza zilnica medie este de 100 mg fier elemental.
Tratamentul isi propune sa aduca la valori normale concentratia de hemoglobina, dar si sa reface depozitele de fier
La doua saptamani dupa inceperea tratamentului hemoglobina creste cu 2 g/dl; pentru refacerea depozitelor este necesara administrarea in continuare a tratamentului pentru aprox. 4 – 6 luni, sub controlul feritinei.
S-a aratat ca in timpul sarcinii depozitele de fier sunt mult reduse; se impune administrarea profilactica de fier la gravidele aflate in ultimul trimestru de sarcina.

Autor articol : Dr. Irinel Atena Cesauanu, medic specialist medicina de familie, medic rezident Geriatrie si Gerontologie
Contact : 0746 464 628 sau irinel.cesauanu74 (la) gmail (punct) com