1. Trei camere de la parterul Spitalului de Urgenţă Floreasca alcătuiesc zona UPU. Literele descriu Unitatea de Primiri Urgenţe şi locul unde strădaniile cîtorva zeci de suflete în alb, verde şi roşu se opun morţii. Fără trimitere şi fără şpagă, aici ajung prima oară oamenii care-şi caută salvarea.

Acum 10 ani, UPU era un miracol pentru România. Dacă poţi găsi frumuseţe în ştiinţă şi în lupta cu sursa umană a durerii, iată locul!

Ceva s-a dus. Curăţenia a dispărut, aparatele par mai puţine, au rămas doar o parte din oameni şi reflexele profesionistului a cărui reuşită e diminuată de la an la an de piedicile în a-şi face treaba. Ce s-a întîmplat e greu de spus şi răspunsul trebuie căutat la Poliţie şi Parchet, nu în Manualul de Anatomie al lui Gray.

O asistentă de elită a plecat pe post de babysitter, dublîndu-şi salariul de 13 milioane vechi. Medici cu mii de pacienţi salvaţi se roagă să primească fonduri vitale. Zeci de ani de şcoală şi de efort ai doctorilor stau la mîna unor oameni din ministerul unde banii se topesc. Deşi cheltuielile pentru sănătate, că tot se vorbeşte acum de buget, au crescut de la an la an, sistemul decade, iar disperarea tăcută a celor de la UPU e ceea ce se vede dintr-un dezastru naţional provocat de cei care fură!

2. Imediat după instalarea în poziţia de ministru al sportului, acolo unde bugetul federaţiilor s-a înjumătăţit pe 2010, Sorina Plăcintă a cerut zugrăvirea biroului.

Suma propusă era uriaşă, aproximativ 100 de milioane de lei, şi funcţionarii s-au speriat, mai ales că ecourile cazului Ridzi bîntuiau încă în Vasile Conta. “Nu facem asta!”, au avut ei curajul să spună, în ciuda insistenţei.

Pe furiş, aşa se fac lucrurile cinstite, pe furiş!, au găsit o variantă de a zugrăvi ei biroul, scoţînd în total 1 milion din buzunarul propriu şi lăsînd firma preferată cu buza umflată.

Uneori, sportul poate reuşi miracole. Ultimul film al lui Clint Eastwood, “Invictus”, care va rula în curând pe ecrane, povesteşte un astfel de caz. În 1994, după 27 de ani de temniţă – răstimp în care a susţinut orice adversar al naţionalei de rugby a Africii de Sud, Springboks, compusă din albi -, proaspăt alesul preşedinte al Africii de Sud, Nelson Mandela, a înţeles că el este primul care trebuie să se schimbe. Ca urmare, printre strategiile de cucerire a pieţelor şi atragerea de capital într-o ţară care ieşea dintr-un boicot de lungă durată, îşi face loc şi rugbyul, ca joc de echipă pentru milioane de oameni situaţi pe poziţii adverse.

“Acest rugby e un calcul politic …”, sugerează, în film, asistenta lui Mandela. “Nu, e un calcul al omenescului”, o corectează acesta. Mandela a reuşit în 1995 ceva mai important decât să ajute la câştigarea unei Cupe Mondiale: a pornit, concret şi fără ezitare, închegarea unui popor. În România, asistăm însă la dezintegrarea unei naţiuni, iar asta se vede şi din modul în care educaţia, sportul şi cultura au fost tratate în ultimii 20 de ani . În loc de “Invictus”, avem “Vae victis”, neînvinşii sunt priviţi şi trataţi ca nişte asistaţi, suferinzi de boala ruşinoasă care e performanţa. Cei care au fost primii în lume sunt mereu lăsaţi la urmă în România. Nici măcar orgoliul tâmp al comuniştilor de a arăta lumii ca au cei mai buni sportivi n-a rămas, doar dorinţa mediocrităţilor de a-şi construi podiumuri, lăsând campionii să se bucure de umbră.