Exista o anumita parte a populatiei care detesta pana si gandul de a astepta la cabinetul medicului, ca sa nu mai vorbim de aglomeratia sau inghiontelile suportate de multe ori pentru stabilirea unui diagnostic.

Studii recente efectuate in diferite tari ale globului au demonstrat ca 9 din 10 indivizi sufera cel putin o data din cauza problemelor de sanatate intr-un interval de 4 saptamani. Ei reactioneaza in mod conservativ la aceste probleme, lasand boala sa-si urmeze cursul sau folosind remedii precum gargara cu apa sarata, aplicatii termice ( pungi cu gheata sau sticle cu apa calda ) in jumatate din cazuri, ori apeland la automedicatie intr-un sfert din cazuri. Un sfert dintre ei solicita serviciile unui medic sau folosesc o reteta obtinuta anterior pentru aceeasi afectiune.

Autoingrijirea poate fi definita ca grija indivizilor pentru propria sanatate si stare de bine, extinsa spre membrii familiei si spre cei din jur. Practic, autoingrijirea cuprinde actiunile indivizilor efectuate cu scopul de a ramane sanatosi si de a-si mentine o stare de bine fizica si mentala: indeplinirea nevoilor sociale si psihologice, prevenirea bolilor si a accidentelor, evitarea riscurilor nenecesare, automedicatia in cazul afectiunilor minore, recastigarea sanatatii dupa o afectiune acuta sau dupa externarea din spital.
Automedicatia reprezinta tratarea problemelor comune de sanatate cu medicamente destinate special acestui scop, aprobate ca fiind sigure si eficiente, fara supravegherea unui medic.

Exista anumite riscuri atunci cand se administreaza orice medicament. Fiecare individ reactioneaza intr-o maniera specifica la tratament. Specialistii sunt formati sa recunoasca aceste diferente si sa recomande medicamentul potrivit fiecarui bolnav. Afectiuni comune, precum racelile banale, tulburarile digestive, durerile de cap, stomac sau dinti necesita medicamente pentru care nu e obligatorie eliberarea unei retete. Pentru simptomele care persista insa mai mult de trei zile, o vizita la medic este absolut obligatorie, pentru ca ele pot fi semnul prezentei unei afectiuni serioase.
Exista totusi anumite situatii cand se poate stabili un diagnostic fara a merge la cabinet si medicamentele pot fi obtinute fara reteta.
Persoanele cu varsta de 65 de ani sau mai mult, suferind de boli cronice precum artrita, diabet, hipertensiune arteriala sau boli de inima, apeleaza mai frecevent la acest tip de medicamente decat tinerii. Pentru ca au frecvent mai multe boli concomitent, persoanele varstnice iau mai multe tipuri de medicamente. Datorita schimbarilor ce apar odata cu varsta, si felul in care organismul lor reactioneaza la medicamente este diferit de cel al tinerilor. De exemplu, pe masura ce inaintam in varsta pierdem apa si tesut moale ( muscular cel mai frecvent ) si creste cantitatea de tesut gras. Aceasta situatie poate influenta durata de timp in care medicamentul ramane in organism.

Automedicatia se poate asocia cu riscuri grave, precum diagnosticarea gresita a unei boli, administrarea unei doze prea mari de medicament, o durata prea lunga de administrare sau interactiuni intre medicamente. E foarte important sa nu uitam ca un medicament suficient de puternic pentru a vindeca, e suficient de puternic si pentru a cauza neplaceri daca nu este utilizat corespunzator. Iata cateva sugestii pentru a evita riscurile si pentru a obtine cele mai bune rezultate de la medicamentele administrate.

Reactii adverse
Anumite medicamente pot sa genereze reactii adverse. Frecvent ele sunt de intensitate redusa: eruptie usoara, cefalee de intensitate medie, greata sau somnolenta. Alteori aceste simptome sunt severe: greata prelungita, hemoragie, slabiciune marcata, tulburari de auz sau de vedere. Aparitia acestor simptome reprezinta un semnal de avertizare ca medicamentul administrat poate cauza probleme serioase de sanatate. Atunci cand o reactie apare in mod neasteptat sau este de intensitate severa, un doctor trebuie consultat de urgenta.
Indivizii reactioneaza in mod diferit la acelasi medicament. O persoana poate prezenta efecte neplacute la administrarea lui, pe cand alta nu are nici o problema.

Interactiuni medicamentoase
Doua sau mai multe medicamente luate in acelasi timp pot interactiona si afecteaza modul in care unul sau celalalt actioneaza in organism. De exemplu, un antiacid poate face ca un anticoagulant sa se absoarba mai lent, in timp ce aspirina mareste usor efectul anticoagulantelor.
Doua medicamente care au acelasi efect pot avea un impact mai mare decat cel asteptat atunci cand sunt administrate impreuna ( fenomen numit potentare ). Potentarea poate fi deosebit de utila, ca de exemplu in cazul trimetoprimului, care este folosit pentru a intensifica efectul unui alt antibiotic, sulfametoxazol, in combaterea anumitor infectii.
Potentarea poate fi si periculoasa, mai ales cand este vorba de medicamente cu efect depresor la nivelul sistemului nervos central. Medicamente obtinute fara reteta precum antihistaminicele, utilizate frecvent in combaterea racelilor, pot sa creasca efectul sedativ al unor substante ca anestezice, barbiturice, tranchilizante sau unele antialgice.

Alimentele si interactiunea lor cu medicatia
Alimentele pot interactiona cu medicamentele, facandu-le sa actioneza mai rapid, mai incet sau chiar anulandu-le orice efect. Iata cateva exemple:
Alimentele care contin multe grasimi, ingerate inainte de administrarea antimicoticului griseofulvina, pot creste considerabil nivelul medicamentului in sange. Calciul din produsele lactate interfereaza cu absorbtia tetraciclinei, un antibiotic folosit pe scara larga. Citricele sau fructele din citrice care contin acid ascorbic accelereaza absorbtia fierului din suplimentele de fier. Bauturile carbogazoase, bauturile din fructe si legume cu un continut ridicat de acid ( precum struguri, mere, portocale sau rosii ) determina dizolvarea unor medicamente la nivelul stomacului in loc de intestin, unde absorbtia s-ar fi realizat mai eficient.
Cantitati mari de ficat sau de legume cu frunze pot scadea eficienta anticoagulantelor deoarece vitamina K pe care o contin favorizeaza coagularea sangelui.
Cea mai periculoasa combinatie este cea dintre medicamentele folosite pentru tratarea depresiilor severe sau a tensiunii arteriale crescute si alimentele care contin substanta numita tiramina. Medicamentele amintite fac parte din categoria inhibitorilor de mono-amin-oxidaza ( MAO ). Alimentele care contin tiramina sunt branza fermentata, vin rosu, hering afumat, iaurt, smantana, ficat de pui, fasole pastai, smochine, banane, avocado, carne marinata. Combinarea acestor alimente cu un inhibitor MAO poate creste tensiunea arteriala la valori periculoase.
Contraceptivele orale scad nivelul sanguin de acid folic, un membru al familiei de vitamine B, si vitamina B6, chiar daca aceasta scadere nu este suficient de mare pentru a cauza simptome vizibile. Femeile care iau asemenea medicamente ar trebui sa consume mai multe legume cu frunze verde inchis pentru a compensa pierderile.
Folosirea cronica de antiacide care contin aluminiu genereaza scaderea fosfatului, cu aparitia unei senzatii de slabiciune, indispozitie si scaderea apetitului.

Medicamentele si alcoolul
Consumul cronic de alcool poate genera modificari de structura la nivelul ficatului, accelerand metabolizarea unor medicamente precum anticonvulsivante, anticoagulante si antidiabetice. Ele devin mai putin eficiente pentru ca nu raman suficient timp in organism ca sa actioneze corespunzator.
Abuzul prelungit de alcool poate distruge ficatul, care nu mai proceseaza sau nu mai metabolizeaza anumite medicamente. In aceasta situatie medicamentele raman prea mult timp in organism. Situatia este periculoasa cand este vorba de o fenotiazina ( medicament antipsihotic ), care poate accentua leziunile hepatice.
Alcoolul este un deprimant al sistemului nervos central. Alcoolul asociat cu un alt medicament deprimant al SNC poate afecta vigilenta, judecata, activitatea. Daca aceasta asociere include o supradoza de barbiturice, diazepam sau propoxifen, rezultatul poate fi fatal.
Persoanele care au dezvoltat o anumita toleranta la efectul sedativ al alcoolului au nevoie de doze mai mari de tranchilizante sau somnifere ca sa obtina efectul dorit. Astfel se poate ajunge usor la o supradoza fara ca aceste persoane sa constientizeze situatia.
In mod similar, alcoolicii si cei care au alcool in organism necesita doze mai mari de anestezic, somnul astfel indus fiind mai profund si cu o durata mai lunga decat in mod normal.

Medicamentele si fumatul
Femeile care iau medicamente anticonceptionale si fumeaza au un risc crescut de a dezvolta infarct miocardic, accident vascular cerebral si alte afectiuni ale sistemului circulator.
Nicotina si alti constituenti ai tutunului accelereaza metabolismul teofilinei, utilizat in tratamentul astmului bronsic, si al pentazocinei, un antialgic, si intr-o masura mai mica a altor tranchilizante, analgezice si antidepresive. Cand persoanele in cauza renunta la fumat, dozele acestor medicamente trebuie ajustate.
Fumatul poate afecta si anumite teste diagnostice, precum numarul celulelor albe si rosii din sange sau timpul de coagulare.

Medicamentele si testele de laborator
Medicamentele pot afecta anumite teste clinice de laborator. De exemplu, laxativele folosite in exces pot influenta rezultatele testelor utilizate la determinarea calciului sau a metabolismului osos. Penicilina poate genera rezultate false de proteine in urina, semn al prezentei unei afectiuni renale. Dozele mari de vitamina C duc la rezultate false de glucoza in urina la diabetici.
Pentru a obtine efectele dorite si pentru a evita eventuale complicatii, iata cateva sfaturi pentru o utilizare sigura si eficienta a medicamentelor :
– Daca un medicament nu isi face efectul dorit, apeleaza la un medic. S-ar putea sa ai nevoie de o doza diferita sau de un alt medicament.
– Daca apar simptome neasteptate – eruptii, greata, ameteli, dureri de cap – anunta un doctor imediat
– Nu inceta sa iei medicamentele doar pentru ca te simti mai bine. Poti impiedica astfel medicamentul sa isi exercite efectul in totalitate.
– Citeste etichetele medicamentelor pentru instructiuni specifice sau avertizari de genul “ a nu se administra pe stomacul gol “ sau “ a nu se lua cu lapte “.
– Verifica eticheta sau intreaba farmacistul despre conditiile de depozitare. Anumite medicamente trebuie pastrate la rece, altele trebuie ferite de lumina.
– Nu lasa niciodata medicamentele la dispozitia copiilor, pentru ca acestia pot deschide recipientele si pot inghiti continutul.
– Nu lasa alte persoane sa foloseasca medicamentele tale si nici nu lua medicamentele prescrise pentru altcineva. Simptomele tale pot fi asemanatoare, dar cauza aparitiei lor sa fie una complet diferita.
– Nu lua niciodata medicamente fara a verifica eticheta intai, ca sa te asiguri ca sunt cele potrivite. Nu lua medicamente noaptea fara sa aprinzi lumina.
– Nu transfera pastilele din cutia originala pentru ca aceste cutii sunt destinate protejarii lor.
– Nu pastra medicamente de care nu mai ai nevoie.
– Tine o lista cu toate medicamentele pe care le iei, pentru ca, la nevoie, sa le poti arata doctorului sau farmacistului.
– Daca trebuie sa iei mai multe medicamente si ai probleme cu memorarea momentului din zi sau cu numarul pastilelor care trebuie administrate, o schema realizata de farmacist poate fi extrem de utila.

Ca avantaj al automedicatiei se poate aminti faptul ca persoana devine mai increzatoare pentru ca indeplineste un rol activ in mentinerea propriei stari de sanatate. Pentru a creste insa beneficiile si a diminua riscurilesunt necesare sisteme de monitorizare, o colaborare eficienta intre pacienti, medici si farmacisti, informarea si educarea populatiei in ceea ce priveste automedicatia.

N.B. O varianta modificata si prescurtata a acestui articol a aparut in numarul dublu – ianuarie/februarie 2010 – al revistei “Farmacia ta”!

Autor articol : Dr. Adrian Dumitrescu, medic specialist pediatru, vicepreşedinte Societate Română de Homeopatie
Contact : 0766 43 72 64 sau dumitrescu.md [la] gmail.com
Site web: www.cabinethomeopatie.ro

Angina pectorală (AP) este un sindrom clinic manifestat printr-o durere intermitentă retrosternală sau precordială consecutivă unui aport insuficient de sânge oxigenat la nivelul unei zone a muşchiului cardiac.
Poate dura între 1 şi 15 minute.

Se deosebesc 3 forme principale :

1. AP de efort (sau stabilă) – este legată de o diminuare temporară a afluxului de sânge către inimă. Adesea provocată de eforturi fizice importante sau de emoţii puternice.

2. AP instabilă (durată peste 15 min): poate să apară atunci când pacientul se află în repaus (semnifică afectare bi sau multivasculară). Orice modificare a duratei, intensităţii şi frecvenţei durerii faţă de episoadele precedente face parte din această categorie.

3. AP Prinzmetall: este consecinţa unui spasm al arterelor coronare şi nu a unei îngustări ireversibile ca în boala aterosclerotică.

Boala afectează mai mult sexul masculin.
Frecvenţa creşte cu vârsta şi este mai mare la bărbaţii de peste 65 de ani.
Femeia este rar afectată până la menopauză.

Necesită atenţie persoanele cu factori de risc care se cred sănătoase deoarece manifestările clinice apar în momentul în care lumenul vascular este îngustat cu peste 70% faţă de normal.
Durerea apare cel mai frecvent la efort (creşte consumul de oxigen al muşchiului cardiac) şi este resimţită ca o constricţie, strângere – strivire, presiune – greutate sau arsură la nivelul hemitoracelui stâng (aria precordială) sau la nivelul osului sternal.
Această durere poate să iradieze adesea către gât, braţe (stângul mai frecvent), spate, mandibulă sau chiar dinţi.
Boala se poate manifesta doar printr-unul dintre următoarele simptome (fără durere) : greutate în respiraţie (dispnee) însoţită de o stare de frică fără obiect (anxietate), fatigabilitate, transpiraţii, palpitaţii sau chiar dureri epigastrice.

Principalele cauze sunt :

1. Ateroscleroza coronariană care îngustează arterele (95% din cauze).
(infiltrarea pereţilor arterelor coronare cu colesterol şi grăsimi prezente în exces în sânge datorită greşelilor de alimentaţie; cu timpul în aceste depozite se depune şi calciu formându-se aşa-numitele plăci ateromatoase).
2. Spasmul arterelor coronare (angina lui Prinzmetall) – reversibil.

3. Îngustarea arterei aorte.

Unele condiţii pot favoriza producerea sau agravarea AP:

- hipertiroidia,
- anemiile severe,
- febra,
- frigul sau trecerea de la cald la frig,
- mesele bogate,
- emoţiile puternice şi stresul.

Factori de risc asupra cărora se poate interveni:

- nivelul crescut de colesterol în sânge;
- obezitatea;
- hipertensiunea;
- fumatul;
- sedentarismul;
- alimentaţia dezechilibrată.

Factori care nu pot fi modificaţi :

- vârsta (peste 40 de ani);
- predispoziţia moştenită din familie;
- sexul masculin;
- boala diabetică.

Evoluţia este imprevizibilă putând surveni :

- AP instabilă;
- tulburări de ritm cardiac;
- şoc cardiogen – edem pulmonar acut;
- infarct miocardic acut;
- moarte subită.

Mortalitatea este de 0,5-4% pe an.
Dacă este tratată prognosticul poate fi ameliorat.

Tratamentul homeopat :

Este foarte eficient deoarece scade frecvenţa, intensitatea şi durata crizelor uneori până la dispariţia lor completă. Se poate urma şi în paralel cu tratamentul alopat, fără efecte adverse.

Pentru început recomand asocierea următoarelor 2 remedii: Cactus Grandiflorus şi Latrodectus Mactans (uneori e nevoie ca farmaciile cu remedii homeopate să facă o comandă specială pentru acesta din urmă).

1. CACTUS GRANDIFLORUS: timp de 2-3 săptămâni până la rărirea crizelor, ulterior la 3-4 zile şi la nevoie (în criză):
Este folosit când există şi o patologie severă organică a inimii; durerea are caracter de constricţie puternică şi este însoţită de dispnee (respiraţie dificilă) şi palpitaţii puternice agravate de mers şi întins pe partea stângă.

2. LATRODECTUS MACTANS: aceiaşi posologie ca mai sus.
Are dureri violente la nivel precordial însoţite de anxietate şi agitaţie. Durerea iradiază până la degetele mâinii stângi care sunt ca şi amorţite.
În caz de infarct acest remediu ajută la recuperarea sau limitarea zonei necrozate (distruse).

Se mai pot folosi:
3. CRATAEGUS: în caz de AP însoţită de edeme cardiace, dispnee continuă (inclusiv în repaus), cianoza extremităţilor, stare generală deteriorată, insomnii de origine cardiacă.

4. NAJA: în caz de AP din bolile cardiace valvulare cu dispnee importantă la efort, palpitaţii şi tuse sau astm de origine cardiacă.

5. ARSENICUM ALBUM CH 9 dacă AP este periodic însoţită de stare de leşin şi slăbiciune extremă, agravată după miezul nopţii. Anxietatea este marcată şi pielea este rece.

Prevenţie:
Vestea bună este că s-a descoperit că ateroscleroza coronariană poate fi prevenită şi chiar reversibilă dacă :

- se abandonează fumatul şi consumul de alcool;
- se urmează o dietă hipolipemiantă (fără grăsimi saturate: unt, lapte, carne grasă) ;
- se evită excesul de sare şi zahăr;
- se combate obezitatea şi se tratează hipertensiunea;
- se consumă fructe şi legume în cantităţi mai mari;
- se fac exerciţii fizice regulate;
- se urmează un program de reducere a stresului;

Autor articol : Dr. Adrian Dumitrescu, medic specialist pediatru, vicepreşedinte Societate Română de Homeopatie
Contact : 0766 43 72 64 sau dumitrescu.md [la] gmail.com
Site web: www.cabinethomeopatie.ro

Atat din cauza complexitatii cat si a particularitatilor de biomecanica, nu este deloc surprinzator ca umarul este una din articulatiile cele mai predispuse la aparitia patologiei. Geometria articulara, structurile capsulo-ligamentare, muschii si inervatia contribuie impreuna la stabilitatea articulara, fiind interdependente si legate intrinsec de o buna functionare.

Pe de alta parte, articulatia umarului este mai putin stabila decat majoritatea celorlalte articulatii din organism, aceasta particularitate permitandu-i sa realizeze miscari pe toate axele si cu o amplitudine crescuta, dar in acelasi timp predispune umarul la numeroase accidentari.

In literatura medicala sunt descrise mai multe clasificari ale sindromului de impigement. Clasificarea lui Neer, una din primele clasificari, care a marcat un pas important in intelegerea patologiei umarului recunoaste 4 tipuri de sdr. de impingement in functie de gradul de afectarea coafei rotatorilor:
1. Tip I – sub 25 ani, reversibil, edem, tendinita, tratament conservator
2. Tip II – 25 – 40 ani, cicatrice fibroasa, tendinita, tratament chirurgical
3. Tip III – peste 40 ani, ruptura parcelara (sub 50%) a tendonului coafei rotatorilor (m supraspinos), tratament chirurgical
4. Tip IV – peste 40 ani, ruptura >50% a tendonului coafei rotatorilor, tratament chirurgical

Aceasta clasificare este insa in prezent depasita.
Medicina moderna imparte sindromul de impingement in 4 mari tipuri:
1. Impingement primar
2. Impingement secundar
3. Impingement intern
4. Impingement subcoracoid

Este important ca diagnosticul sa fie corect pus, deoarece fiecare tip de sindrom de impingement necesita tratament, program de recuperare si / sau interventie chirurgicala specifice.

Impigement primar sau extern
Este cel mai apropiat de ceea ce Neer a descris ca sd de impingement al umarului (clasificarea de mai sus). Este afectata (inflamatie sau ruptura) regiunea superioara sau bursa tendonului coafei rotatorilor (TCR), cu alte cuvinte patologia este extra-articulara, in afara articulatiei gleno-humerale, limitata la spatiul subacromial.
Tipic acesti pacienti au peste 50 de ani, dar poate fi prezent si la 22 de ani (rar). Durerea apare in regiunea anterioara a umarului in momentul ridicarii bratului. Poate aparea si noaptea cand pacientul se intoarce pe umarul afectat.
Au loc modificari patologice la nivel coracoacromial fiind o consecintaa:
• Procesului de imbatranire
• Compromiterii mecanice a spatiului subacromial
• Disjunctiei acromio-claviculare
• Ingustarea spatiului subacromial prin depuneri osteofitice
• Hipotonia, atrofia coafei rotatoriilor
• Cifoza accentuata
Afecteaza in general muncitorii, persoanele a caror munca presupune ridicarea repetata si sustinuta a bratului peste 90 de grade fata de linia orizontala. Deoarece sindromul de impingement primar se datoreaza in general modificarilor degenerative si osteofitice de la nivelul articulatiei, radiografia umarului este imperativa atunci cand se suspecteaza acest tip de impingement.

Impingement secundar
Sindromul de impingement secundar este pus in relatie cu „instabilitatea” umarului, adica cu existenta unui deficit structural sau functional care poate determina translatie, hiperangulatie sau rotatie excesive la nivelul articulatiei glenohumerale. Initial apare hipotonia coafei rotatorilor care, daca se prelungeste, determina instabilitate functionala, ce, la randul ei, in timp determina laxitatea capsulei glenohumerale cu aparitia subluxatiei la miscari specifice in articulatia umarului. In final cronicizarea impingementului secundar evolueaza cu ruperea TCR sau a labrumului.
Pacientii sunt de obicei tineri, iar durerea este localizata in regiunea anterioara sau antero-laterala a umarului. Pe langa durere, tabloul clinic mai cuprinde slabiciune in membrul superior afectat si limitarea amplitudinii de miscare a umarului.

Impingement intern (glenoid)
Este cauza cea mai frecventa de durere in regiunea posterioara a umarului intalnita la atleti (aruncarea greutatii, sulitei, halterofili), tenismeni sau inotatori, cei care prin natura ocupatiei lor trebuie sa ridice in mod repetat greutati deasupra capului (zugravi, sudori, macelari, tinichigii etc) si frecvent este gresit diagnosticata ca tendita coafei rotatorilor. Mai poarta numele de impingement glenoid postero-inferior (IGPI).
Mecanismul de producere consta in extensia umarului, abductia si rotatia externa a bratului, iar prezenta retro-versiei humerusului poate predispune la aparitia acestei patologii.
Tabloul clinic este dominat de durere cu evolutie insidioasa, fara istoric de accidentare, care initial este legata doar de activitatea sportiva. Exista 3 stadii evolutive:
• Stadiu 1: redoare care cedeaza la incalzirea articulatiei;
• Stadiu 2: durere in regiunea posterioara a umarului; semnele de instabilitate anterioara a umarului sunt pozitive;
• Stadiu 3: impingement intern; tabloul clinic nu se ameliorea in urma tratamentului conservator fiind necesara interventia chirurcicala (recontructie anterioara capsulo-labrala)

Impingement subcoracoid
Spatiul subcoracoid este reprezentat de intervalul dintre procesul coracoid si capul humeral care in mod normal este intre 8,4 – 11 mm. O diminuare a acestui spatiu, sub 6 mm, poate deveni simptomatica. Mecanismul de producere consta in flexia umarului, adductia si rotatia interna a bratului. Este lezat tendonul muschiului subscapular fie printr-un proces de degenerare intrinseca, fie din cauza suprasolicitarii ceea ce il face susceptibil la rupere.
Durerea este profunda, localizata in regiunea anterioara a umarului medial de ligamentul coracoacromial, cu limitarea mobilitatii in special la flexie, adduxtie si rotatie interna (semnul Hawkins). Semnele de instabilitate anterioara a umarului sunt negative.
Necesita de obicei interventie chirurgicala ce consta in cocaroplastie cu repararea rupturii tendonului subscapular.

Diagnostic

Anamneza – trebuie sa cuprinda un istoric medical complet, insistandu-se asupra profesiei si asupra activitatilor recreative desfasurate. O buna descriere a durerii de la nivelul umarului, incluzand debutul, momentul aparitiei acesteia, localizarea, iradierea, caracterul durerii, factorii care o agraveaza si cei care o amelioreaza, prezenta altor simptome, asocierea cu anumite activitati – toate acestea pot facilita stabilirea diagnosticului corect.

Examinarea clinica a umarului incepe cu inspectia regiunii in cauza, pentru a decela eventuale deformari, cicatrici, edem sau scadere a masei musculare ( atrofie ). Apoi, articulatia umarului si toate grupele musculare din zona respectiva sunt palpate pentru a localiza durerea. Amplitudinea de miscare pasiva si activa vor fi determinate prin rotirea bratului bolnavului in diferite planuri si inregistrand orice diminuare a miscarii si orice durere care apare la miscare. Se determina forta musculara si examenul neurologic local.

Examinari paraclinice
Radiografia din incidenta anterioposterioara, laterala si axilara sunt importante in evaluare pentru evidentiera unor depuneri de calciu in articulatie, boli ale oaselor sau ale articulatiei. Daca simptomele nu dispar dupa 3-6 saptamani de terapie conservatoare, alte metode imagistice se pot dovedi utile.

RMN detecteaza un spectru larg de afectiuni, de la degenerare pana la ruptura partiala sau totala. Mai poate evidentia leziuni ale tesuturilor moi si este deosebit de util in urmarirea evolutiei postoperatorii.
Ecografia mio-entezo-osteo-articulara poate fi si ea utila deceland rupturi medii la nivelul coafei rotatorilor.
Electromiografia si studiul velocitatii conducerii influxului nervos sunt obligatorii atunci cand o afectare neurologica este suspectata.

Tratament

In timpul fazei acute a sindromului de impingement, tratamentul conservator presupune repaus al umarului, aplicare de gheata local ( 15 minute de 3-4 ori pe zi ) si administrare de medicamente antiinflamatorii nesteroidiene. Scopul tratamentului este reducerea durerii si inflamatiei si restabilirea functiei normale a umarului. Se pot administra infiltratii cu corticoid ce pot ameliora sindromul algic si inflamator. Miscarile cauzatoare de discomfort trebuiesc reluate treptat dupa disparitia totala a durerii. Un program supravegheat de stretching si exercitii de intarire destinate cresterii amplitudinii miscarii sunt deosebit de folositoare pentru reluarea functionalitatii umarului. In plus, un program de exercitii pe care bolnavul trebuie sa le efectueze acasa este esential in combaterea recurentei.
Tratamentul cirurgical este specific fiecarui tip de impingement si este urmat in mod obligatoriu de terapie fizicala (electroterapie antialgica si antiinflamatoare, magnetoterapie, ultrasonoterapie, laserterapie) si kinetoterapie pentru a imbunatati forta musculara si amplitudinea miscarii.

Prin alergie se intelege o reactie anormala a organismului cand acesta intra in contact repetat cu o substanta sensibilizatoare denumita alergen. Alergiile pot insa varia mult ca gravitate de la simple eruptii cutanate pana la aparitia starii de soc.

Alergenul incriminat in producerea alergiei poate patrunde in organism prin piele sau mucoase, prin inhalare sau ingerare sau caz mai rar dar mai grav prin intermediul injectiilor. Practic orice substanta chimica minerala sau organica se poate constitui intr-un alergen pentru o anumita persoana cu o sensibilitate crescuta la respectiva substanta. Astfel, alimentele, medicamentele, plantele, microbii,parazitii, praful, polenul, intepaturile de insecte, vaccinrile de diferite tipuri, pot fi alergene.

Reactia alergica apare imediat dupa contactul cu alergenul de la cateva minute la maxim 2-3 ore.


Manifestarile clinice ale alergiilor
Pot fi extrem de variate cuprinzand intreg organismul. Astfel, de la banalele eruptii (pete pe piele) si prurit (mancarime) local asociate cu stare de usoara indispozitie, trecand printr-o stare mai grava definta prin stranut cu rinoree apoasa, tuse cu expectoratie, jena in respiratie si chiar manifestari asmatiforme si ajungand pana la soc allergic. Socul alergic este caracterizat de edeme ale fetei si glutei (extreme de periculos deoarce produce asfixie), tuse sufocanta, febra, frisoane, eruptii cutanate generalizate si chiar pierderea a starii de constienta. In consecinta in functie de gravitatea manifestarilor alergice se instituie si tratamentul.

Conduita terapeutica in alergiile usoare
In cazul in care se cunoaste alergenul cel mai important lucru este indepartarea acestuia, de obicei prin spalarea tegumentelor sau prin provocarea de varsaturi. Dar in 80% din situatii nu se cunoaste exact substanta care a produs starea alergica si atunci varianta de urmat este un tratament general. In primul rand se sisteaza orice aliment care este suspectat ca ar fi produs respective stare (oua, mezeluri, conserve, capsuni). Cateva zile persoana in cauza va primi o alimentatie usoara de tip lacto-vegetarian evitandu-se complet alcoolul, condimentele si excitantele (de tip cola, cafea, cacao). In plus se recomanda administrarea a 1,2 comprimate dintr-un medicament antihistaminic (antialergice) de tipul Romergan, Tavegil, Claritin. De asemenea se va evita scarpinarea excesiva a pielii pentru a preintampina o eventuala infectie cutanata.
Daca aceasta alergie usoara se repeat sau daca evolutia nu este rapid favorabila, se indica prezentarea la medicul de familie.

Conduita terapeutica in alergiile de intensitate medie
In afara de cele mentionate mai sus in acest caz este necesara prezentarea la medic indifferent de evolutia starii de sanatate a persoanei alergice. Riscul de a dezvolta probleme in sfera respiratorie fiind ridicat este bine sa se ajunga rapid la medicul de familie si acesta dupa un consult clinic general si administrarea eventuala a unui tratament injectabil, va decide daca tratamentul se va continua la domiciliu sau este nevoie de internare intr-o unitate spitaliceasca. Cel mai frecvent caz este acela in care nu se ajunge la spital in acest caz, insa este extreme de important sa se determine cu cat mai exact posibil alergenul care a determinat respective reacti. Aceasta pentru preintampina eventualele viitoare contacte cu respective substanta.
In cazul alergiilor este extrem de veridic si bine de urmat dictonul “este mai bine sa previi decat sa tratezi”. Adica, este mult mai bine sa previi contactul, sub orice forma, cu alergenul ( o data stabilit!) decat sa tratezi o reactie alergica imposibil de anticipat ca gravitate.

Conduita terapeutica in alergiile grave – socul alergic
Aparitia socului alergic, care se face brusc, mai ales dupa tratamente injectabile, necesita internarea in spital de urgenta. In spital se vor administra tratamente perfuzabile antialergice si antiinflamatorii puternice (hemisuccinat de hidrocortizon) urmate de o medicatie antialergica per os pentru cateva zile. Din pacate, datorita faptului ca in majoritatea cazurilor socul apare ca urmare a unui tratament injectabil, nu este posibila indepartarea substantei alergene rapid (cum se face, de exemplu, pentru o substanta ingerata – provocand varsaturi) tratamentul ramanand doar unul general.
Socul alergic ramane o situatie destinata exclusiv spitalizarii, recomandarea noastra fiind ca o data ajunsi la spital chiar daca starea de sanatate s-a ameliorat rapid dupa tratamentul administrat intravenos, sa nu parasiti unitatea sanitara pana la revenirea completa si sa urmati cu strictete sfaturile medicale si igieno-dietetice primite la externare de la medicul specialist.